Un an care a început cu aplomb pentru piaţa bancară, cu noi speranţe de revenire pentru semestrul al doilea, dar care la fel ca 2010 s-a frânt de la mijloc, iar toamna a venit cu un potop de provizioane pentru credite intrate ireversibil în colaps.

Creditarea nu a repornit, băncile care au mai avut capacitate de finanţare continuând să se bată pe un pluton de companii mari care au traversat criza în picioare şi pe solicitanţii de credite "Prima casă". Încet-încet s-a stins şi războiul refinanţărilor de credite care mai animase piaţa de retail şi care a avut totuşi meritul de a pedepsi băncile care făcuseră excese în relaţiile contractuale cu clienţii.

Tot aşteptând ca economia să-şi revină şi veniturile să înceapă să mai şi crească, bancherii au tras de timp şi au amânat restructurări de proporţii prin închideri de unităţi şi concedieri. Dar cum veniturile din economie n-au crescut, nici băncile n-au avut de unde câştiga pe măsura costurilor pe care şi le-au asumat şi care ies agresiv la suprafaţă mai ales în cazul instituţiilor de credit care nu au acumulat masa critică de clienţi necesară pentru a le asigura suficiente venituri din servicii curente.

Dacă nu e cerere de credite, sutele de unităţi bancare ar putea fi puse de-acum la lucru pentru atragerea de depozite, însă este greu de crezut că această activitate poate susţine costurile operaţionale, mai ales că toate băncile mici şi mari sunt angajate în competiţia pentru resurse. Lupta pentru depozite s-a intensificat tot în toamnă, odată cu agravarea până la cote de neimaginat a crizei din zona euro, care a venit ca o lovitură de măciucă, dând peste cap perspectivele de finanţare şi implicit planurile de business ale filialelor de bănci străine. Dintr-o dată, mai multe bănci s-au văzut presate să strângă bani de la clienţii locali pentru a înlocui liniile de finanţare de la băncile-mamă. Evide