Decembrie ’89 ar fi trebuit să fie piatra de hotar între un comunism al omului nou şi o democraţie europeană. A cui o fi vina că nu prea ne-a ieşit ce ne-am propus? Pe lângă „comunismul luminos” am trecut în zbor, iar democraţia noastră e mult prea originală ca să o mai putem numi aşa… Şi totuşi.
Îmi amintesc de acel decembrie cu soare, într-o iarnă mai blândă decât aceasta, când cei care credeau că se poate schimba ceva, au ieşit în stradă. „Ce anume a fost, ce am fi vrut să fie, noi nu vom şti o poate niciodată”. Cert este că i s-a spus Revoluţie. În urmă cu 22 de ani, ar fi fost ajunul Crăciunului, şi părea că va fi unul obişnuit. Aşteptam „sărbătorile de iarnă”, când Moşul denumit Gerilă trebuia să vină cu sania trasă de reni, ori cu racheta, salutând cu tradiţionalul Ho-Ho-Ho, dar ajungând pe la „şoimii patriei” abia de Anul Nou! Pe stil rusesc. În acel decembrie, în capitală, bradul pe care l-am cumpărat la începutul lunii, avea un semn roşu pe tulpină: Crăciun însângerat, mi-am zis. Şi a fost. Ca un film de război. Pe viu. Aproape că ne obişnuiserăm cu împuşcăturile ce începeau imediat cum apunea soarele şi nu prea conteneau până dimineaţa, ca apoi să se tragă chiar şi în plină zi! Morţi. Răniţi. Nesiguranţă. Teamă. Dezinformare. Fuga dictatorului. Urmărirea. Execuţia în vinerea mare. Primele slujbe religioase. Un Crăciun îndoliat. Primul Crăciun în care magazinele ofereau portocale, banane, boabe de cafea mari cât buricul degetului, piper negru, cacao, din belşug. Şi la liber! Fără porţie! Ar fi fost cel mai frumos Crăciun: liber, plin de speranţă şi îmbelşugat! Dacă nu ar fi fost atât de însângerat!
Decembrie ’89 ar fi trebuit să fie piatra de hotar între un comunism al omului nou şi o democraţie europeană. A cui o fi vina că nu prea ne-a ieşit ce ne-am propus? Pe lângă „comunismul luminos” am trecut în zbor, iar democraţia noastră e mult prea
