Laserul câştigă în lupta cu archebuza, la fel cum maşina de ultimul tip lasă în urmă poştalionul.

În general, joburile au învins. Călare pe barbarisme, în galop printre ruine, nostalgii şi amintiri, au cucerit cetatea şi s-au instalat cu nepăsarea eroilor adulaţi. În general, meseriile au fost înfrânte. Având drept aliaţi doar duioşia şi frisoanele nostalgice ale paseiştilor, s-au trezit îmbrâncite în subsoluri, pivniţe, garaje igrasioase şi cotloane jilave. Nimic surprinzător. Laserul câştigă în lupta cu archebuza, la fel cum maşina de ultimul tip lasă în urmă poştalionul. Triumful joburilor înseamnă, prin urmare, exilul meseriilor. Unele meserii dispar sau, dacă nu, se ascund în penumbră şi emit semnale despre care nu se ştie dacă vor fi recepţionate vreodată de cineva. Altele intră în saloane de cosmetică profesională unde îşi caută feţe noi, care să nu amintească nimănui de timpurile vechi. Elementul predilect al jobului e lumina; al meseriei, clarobscurul. Angajatul de tip nou stă într-un cub rece, stropit de becuri funcţionale, înşurubat pe un scaun ergonomic şi legat ombilical de computer. Meseriaşul de tip vechi are cute pe salopetă, pe frunte şi în suflet. Dacă-i pui alături, gândul te duce la doi fluturi care nu se pot întâlni decât cu forţa: albiliţa regimului diurn şi acherontia misterios-noptatică. De o parte, aplombul cu cravată şi gadgeturi al directorului de filială. De partea cealaltă, atelierul de chei unde bonomul Sandu Sticlaru şurubărea pentru un ban în plus, la începutul anilor nouăzeci.

Aurel Ambrozie e unul dintre exilaţii care şi-au găsit refugiu, cu tot cu meserie, într-un demisol din centrul Vechi al Capitalei. Undeva pe strada Smârdan, în spatele unor localuri cu nume şi meniuri cosmopolite. Uşa legătoriei lui e o graniţă de tărâm, un tampon între vacarm şi şoaptă. Aducând uşor cu actorul H. Nicolaide, Aurel Ambrozie meştereşte