Fără să o declare în mod explicit (sau poate fără să conştientizeze!), România s-a dezvoltat în ultimul deceniu prin politici de "supply side", prin stimularea veniturilor şi a consumului, ca urmare a aprecierii monedei naţionale şi a creşterii deficitelor financiare (crearea de datorie).
Un deficit extern (de cont curent) care reflectă transferul de resurse şi economisiri din afară, materializate prin credite externe sau interne (în valută). Dar şi un deficit intern (bugetar) al cheltuielilor publice, care au stimulat veniturile populaţiei sau consumul industrial (construcţiile). Ambele deficite, cumulat, au ajuns probabil la 15-20% din producţia naţională. Ele reflectă o opţiune naturală pentru o ţară în dezvoltare, cu deficit apreciabil de economisiri interne şi care rămâne un importator permanent de capital extern pe termen lung (20-30 de ani). Aderarea la Uniunea Europeană a încurajat şi mai mult aşteptările optimiste privind dezvoltarea viitoare a economiei româneşti şi "goana" după active de orice fel, care au alimentat fluxuri neaşteptate de "hot money".
Fără experienţă în managementul unei economii (complet) deschise şi derutate chiar în perioada de "boom" economic (de la "liberalizarea contului de capital"), autorităţile române au intrat în panică, fiind surprinse de o criză financiară devenită recesiune economică, la care nu se aşteptau ("recesiunea ocoleşte România"). Măsuri pripite şi uneori contradictorii au schimbat fundamental mediul economic, au condus la creşterea costurilor (inclusiv a dobânzilor!) şi la scăderea veniturilor, au "asanat" aproape un milion de locuri de muncă, iar drept rezultat creditele neperformante au ajuns la 24% şi producţia României a scăzut cu peste 10%. "Hot money" s-au evaporat, iar valoarea activelor locale s-a deteriorat dramatic.
Spre deosebire de SUA, lupta anticriză a liderilor europeni s-a concen
