Marţi, 20 decembrie 2011, am primit prin e-mail, de la sociologul român Cătălin Mamali, stabilit de peste două decenii în Statele Unite, care, ca şi în numărul de faţă, propune articole revistei Observator cultural, următorul mesaj, pe care îl reproduc cu acordul autorului: „Probabil că sînteţi la fel de copleşit ca şi mine de moartea lui Vaclav Havel. Nu cred că există cineva care apreciază cu adevărat eliberarea de sub teroarea comunistă care să nu-i fie recunoscător acestui om. Prin puterea lui interioară a depăşit limitele revoluţiilor din Europa, inclusiv pe ale celei de catifea. Imaginativ şi blînd, inteligent şi moral, modest şi lipsit de teamă, a rămas loial lui însuşi peste timp, indiferent de partenerul şi de locul de discuţie (oficială sau amicală). Folosindu-i propria expresie, a dat putere celor fără de putere. Aparţine genealogiei morale şi politice care, în timpurile mai apropiate, porneşte de la Thoreau. Declaraţia de la Praga din 2008 este unul din actele testamentare majore la care a contribuit esenţial“. Să o luăm pe rînd. Vaclav Havel a înţeles, mai bine decît oricine, că într-un regim de teroare, a-ţi salva opera nu este de ajuns. „Rezistenţa prin cultură“, atît de des invocată în România, a fost un fapt real, meritoriu, dar insuficient pentru a modifica evoluţiile politice din comunism. În faţa terorii, trebuia acţionat politic, iar Vaclav Havel a fost exponenţial în această privinţă. Charta 77, iniţiativă civică lansată în 1977, l-a avut drept principal iniţiator pe Vaclav Havel. Charta 77 a devenit un document programatic pentru respectarea drepturilor omului. Regimul comunist din Cehoslovacia a avut în faţă o opoziţie structurată politic pe un document ce va fi invocat în toţi anii care au urmat, pînă la căderea comunismului, în 1989. Charta 77 i-a adus lui Vaclav Havel şase ani de închisoare. După eliberare, Havel nu s-a astîmpărat, n