Pentru mine 2011 este anul întrebărilor, ca să nu spun anul revelaţiilor neplăcute. Privind zi de zi ce se întâmplă pe pieţele externe şi din când în când pe bursa de la Bucureşti, am impresia că piesa care se joacă acum pe scena economică mondială începe să semene cu o tragedie, dar toată lumea a venit pregătită să aplaude o comedie.
Pieţele au ajuns să fie mai puternice decât statele. Investitorii fără chip, care stau în faţa monitoarelor în birourile lor de pe Wall Street sau de la Londra, au învăţat o lecţie foarte importantă în ultimii ani: că ei pot să îngenuncheze state (şi vorbim aici nu de o pârlită de Grecie, ci de forţe precum Italia, Franţa sau Germania), că pot să răstoarne guverne, că e de ajuns ca ei să ceară un randament de peste 7% la bondurile Italiei sau Spaniei sau ale altui stat ca liderii europeni să piardă zile şi nopţi la summit-uri, în negocieri nesfârşite ca să găsească soluţii şi să-i mulţumească.
Nu cumva democraţia pieţelor, proclamată ca un principiu de bază al capitalismului ("Pieţele au întotdeauna dreptate"), se transformă în dictatura pieţelor?
Când o ţară se chinuie să-şi scadă cheltuielile prin măsuri de austeritate, iar poporul iese în stradă, investitorii cresc dobânda. Cum mai poate ţara aceea, care o fi ea, să-şi reducă datoriile, dacă tot ce economiseşte pe o parte ajunge în conturile investitorilor. E drept că şi guvernele au păcatele lor şi tind să cheltuiască peste posibilităţi, iar crescând dobânzile, investitorii încearcă să le educe, dar de ce nu au făcut-o până acum, ca să nu se ajungă pe marginea prăpastiei? Acum pare că investitorii dau brânci ţărilor în loc să le tragă la liman.
Sunt într-adevăr raţionale pieţele? Nu neg că pieţele au jucat un rol important în dezvoltarea economică a lumii din ultimii 100 de ani, dar rolul creator pentru economie pare că începe să se tranforme într-un rol dis
