Cu vreo două luni în urmă, EVZ demarase fără mare succes o campanie prin care se cerea pe şleau închiderea caselor de copii. "Trimiteţi copiii acasă!" era titlul, dar nu i-a păsat nimănui. Vă spun acum, în pragul Crăciunului, că sistemul de protecţie a copilului din România s-a prăbuşit. Şi? Sursa: EVZ
N-au mai rămas multe orfelinate. Circa 40.000-50.000 de minori mai sunt în sistem. În afara celor cu deficienţe neuro-motorii, pe care nu-i vrea nimeni, zeci de mii de copii stau în acest moment suspendaţi într-o buclă temporală, prinşi ca într-un sac deasupra solului. Dincolo de poarta centrului de plasament e un alt secol, un alt timp. În România se îngheaţă de frig în unele oraşe, sunt milioane de oameni sub pragul sărăciei şi unii mănâncă doar o singură dată pe zi. De ce-ar fi mai speciali orfanii? Pentru că în interiorul acestei lumi vorbim de un sistem concentraţionar, de o abandonare deliberată, de o distrugere în masă programată şi nu aleatorie. Înţelegeţi ceva simplu: avem o criză umanitară în casele de copii.
E o cameră a secretelor în care nu intrăm. "Uşa aceea să n-o deschizi niciodată!", se spunea în poveste, dar eroina tot a deschis-o. Noi n-o facem, nu vrem să ştim ce e dincolo. Voi întredeschide această uşă. În centrele de plasament abuzul sexual e criteriu de ierarhizare. Fete şi băieţi sunt dezvirginaţi de la vârste fragede de către cei mai mari. E un factor natural de păşire în pubertate. Promiscuitatea acestei sexualităţi morbide este arhicunoscută în sistem dar toţi angajaţii întorc capul şi se fac că nu văd. Instinctele sunt tolerate cât timp nu moare nimeni, acesta e postulatul. Aceşti copii ies din centre, la tinereţe, cu sensibilitatea amputată şi cu un balast al ororii care le va mutila sufletul până în ultima zi a vieţii.
Educaţia în centrele de plasament e o cauză pierdută din start. Nimeni nu-şi face lecţii
