Bineînţeles, lumea politică europeană s-a străduit să spună vorbe frumoase şi cu simţămînt la moartea lui Václav Havel. Aşa se face. Aşa se cuvine. Bineînţeles, multe dintre aceste vorbe au pomenit despre contribuţia lui Havel la construcţia europeană şi despre profilul său unic, care a reprezentat un model de atitudine şi pentru Est, şi pentru Vest. „Europa a pierdut un înţelept“ – a spus, de pildă, preşedintele Franţei. Are dreptate. Dar Europa pare să-şi piardă, tot mai mult, înţelepciunea.

Václav Havel a fost ultimul reprezentant al unui mod de a face politică bazat pe valori fundamentale. Scrierile şi discursurile sale revin la cîteva repere – precum libertatea, democraţia, drepturile omului, societatea civilă – pe care activitatea sa politică le-a susţinut cu un soi de încăpăţînare bonomă şi cu un aer firesc. S-a spus şi s-a scris despre el că ar fi fost un „antipolitician“, un personaj atipic pentru lumea politică, deci, pînă la urmă, un „non-politician“. De fapt, el a fost un adevărat politician şi om de stat, tocmai pentru că a susţinut cîteva valori esenţiale, pentru că a avut o viziune despre politică, pentru că puterea nu l-a schimbat, pentru că nu l-au preocupat propriul destin politic şi propria „imagine“, ci soarta concetăţenilor săi. Dincolo de contribuţia sa la căderea comunismului şi la unificarea europeană, Havel a fost, de cînd a intrat în politică, un personaj european. Şi asta nu s-a datorat doar celebrităţii sale ca disident ori respectului pe care, moral, i-l datora orice cetăţean al Europei. Nici popularităţii sale crescînde, care i-a adus recunoaştere internaţională, premii, invitaţii la conferinţe prestigioase ş.a.m.d. Havel a gîndit politica în termenii esenţiali ai culturii europene, nu în datele conjuncturale ale schimbărilor – bune şi rele – din perioada postcomunistă. Politica, pentru el, nu putea fi despărţită de cultură, de