S-au împlinit în acest decembrie 20 de ani de la plecarea lui Petre Ţuţea. Nu l-am cunoscut personal dar mă gândesc că în inflaţia de moşi Crăciuni existentă astăzi, acest Socrate al românilor este cum nu se poate mai nimerit să fie comemorat cum se cuvine.
Ucenicii, prietenii şi admiratorii l-au omagiat recent pe Petre Ţuţea la Muzeul Ţăranului Român. Am reţinut evocările filosofului şi scriitorului Ion Papuc, scriitorilor Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu. Cu acelaşi prilej a fost lansat un nou număr, dublu, al revistei Rost (Nr. 104-105) care i-a dedicat lui Ţuţea un consistent dosar omagial. Remarcabile sunt paginile semnate în acest dosar de teologul Radu Preda, de scriitorii Dan Ciachir şi Răzvan Codrescu.
Fără îndoială marea problemă (şi şansă, poate) a moştenirii lui Petre Ţuţea este că opera acestuia a fost preponderent orală, partea scrisă fiind adesea incertă, apocrifă sau insuficient finisată de autorul ei. Nu s-au găsit încă resursele umane şi financiare care să editeze - atât cât se va putea - opera omnia Petre Ţuţea. În aceste condiţii legenda şi evocările zugrăvesc un personaj încărcat precum un pom ale cărui roade riscă să rupă crengile. Dar şi depăşesc, de departe, opera scrisă. Nedrept totuşi, întrucât, ceva eforturi editoriale au existat - a se vedea apariţiile semnate Petre Ţuţea la Editura Timpul (Iaşi), Eikon (Cluj) sau Anastasia şi Humanitas (Bucureşti). Nu am ales decât editurile ale căror nume certifică, până la un punct, şi calitatea cărţii publicate.
Cu toate entuziasmele datorate vârstei sale de atunci, rămâne un document de suflet evocarea "din mers" a ucenicului Radu Preda - mă refer desigur la al său "Jurnal cu Petre Ţuţea" apărut la Humanitas (1992), şi mai încoace la Deisis (Sibiu, 2002). Nu pot fi ignorate convorbirile filmate cu Vartan Arachelian, ori filmul făcut de Gabriel Liiceanu.
Precum în nenumărate
