Părea o piesă de mobilier. La propriu. Lemnul lui lăcuit se asorta cu biblioteca şi cu vitrina, unde ai mei ţineau paharele şi cîteva bibelouri. Pe el, maică-mea pusese un milieu mai mare. Cînd televizorul era stins, lăsa milieul peste ecran, să nu se pună praful. Deasupra, milieul era susţinut de un bibelou mai greu. Mi-ar fi plăcut să fi fost un peşte de sticlă, aşa cum văzusem la mătuşă-mea... Noi aveam o doamnă de porţelan alb, cu rochie amplă – dar pe sub care, dacă te uitai, nu vedeai nimic. Doar o ştampilă CTC.
Televizorul era un Venus. Cu lămpi şi alb-negru, desigur.
Avea patru butoane de reglaj (volum, luminozitate, contrast şi ton – cel de ton era practic de decor, că nu modifica deloc sunetul), unul mare, rotund, cu care schimbai canalele, iar jos – un buton roşu de închis şi unul alb de pornit. Cînd apăsai pe butonul alb, auzeai un bîzîit şi apoi aşteptai cîtva timp să apară imaginea. Cînd apăsai pe butonul roşu, cel alb sărea, iar imaginea se strîngea toată într-un punct. Dacă punctul persista nefiresc de mult, pe ecranul negru, însemna că televizorul avea o problemă şi trebuia chemat electricianul de la serviciu de la taică-meu, care mai făcea cîte un ciubuc reparînd televizoare. După o vreme, butoanele de pornit/oprit au sărit şi au rămas doar nişte ţumburlucuri albe pe care apăsam. Apoi, întrerupătoarele s-au stricat cu totul şi ai mei au pus unul pe firul care ducea la priză.
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furişNu era deloc plăcut cînd se strica televizorul, că eram pe dinafară a doua zi, la şcoală, cînd colegii îşi povesteau „fazele tari“ văzute la filmul din seara precedentă, dar această neplăcere era compensată de minunăţiile pe care le vedeam după ce electricianul scotea capacul din spatele aparatului. Lămpile mă fascinau de-a dreptul! Înăunt
