Timpul se scurge încet. Pe şoseaua aproape pustie în dimineaţa rece de sfîrşit de decembrie rulează patru automobile scumpe. Într-una din maşinile care străbat drumul şerpuit de la Sinaia la Bucureşti se află tînărul Rege al României şi mama sa. În timp ce Suveranul priveşte pe geamurile aburite ale automobilului, în alt colţ de Europă, prinţesa Ana de Borubon-Parma îi scrie lui Mihai o telegramă care nu a ajuns niciodată la destinaţie: „I am thinking of you. Love Nan“.[1].
O republică de circumstanţă. Instalată prin forţă, fără legitimitate, republica noastră împlineşte pe 30 decembrie 64 de ani. În statele lumii civilizate, ziua formei de guvernămînt este un prilej de sărbătoare, o celebrare a suveranităţii naţiunii de a-şi alege forma în care statul este orînduit. Noi avem o republică a nimănui, pe care nimeni nu o revendică. Nu e o zi de sărbătoare, ci o zi de doliu naţional în care sărbătorim cum suveranitatea a fost siluită şi furată. O republică făcută, nu născută, un import de inspiraţie sovietică, impusă împotriva dezvoltării constituţionale fireşti a statului român. Orice formă de constrîngere, care smulge dreptul poporului de a-şi alege forma de guvernămînt, este un act ilegitim. Chiar dacă ai sentimente republicane sau eşti atras de Coroană, te simţi oricum umilit în faţa unui asemenea act. Spre deosebire de Iugoslavia, Albania (ţări ai căror regi erau încă în exil la finalul războiului) şi Bulgaria (referendum tranşat în favoarea republicii în septembrie 1946), unde, formal, au fost respectaţi paşii instaurării republicii, în România, comuniştii nu au procedat la un plebiscit. Cauzele sînt, desigur, diverse şi ele rezidă inclusiv în popularitatea Suveranului, dar mai ales în meritele pe care Regele Mihai le-a avut în răsturnarea dictaturii antonesciene şi mai apoi în opoziţia faţă de procesul de comunizare. România este de fapt singura ţară