Ţăranii se domoliseră oleacă după ce-şi junghiaseră porcii şi-i băgaseră, săraţi şi bucăţiţi, în magaziile friguroase. Alergaseră întruna pe liniile vătuite cu promoroacă şi-aşa, sprijinindu-se unii pe alţii, împliniseră rânduiala păgână a Crăciunului. Pe care o cinstiseră lacom din preaplinul butoaielor cu vin, ca nu cumva Fiul Domnului să-fii răsucească faţa de la ei. Băuseră straşnic zeamă de struguri zobiţi ori de dude, fiartă şi iute, şi mâncaseră pe săturate. Jumări, pecie şi cârnaţi, înfulecaţi cu murături sau cu ceapă spartă direct pe genunchi. Acum îşi trăgeau răsuflarea prin obor, trebăluind pe la animalele aduse acasă dinaintea primei zăpezi.
Aruncau fân dobitoacelor (câţiva le şi vorbeau, de se cruceau şi curcile!), râneau grajdurile, crăpau lemne, tăiau poteci prin troienele ridicate până la streaşină... Şi intrau mereu în beci, unde sorbeau cu poftă întărâtată zaibărul ce sclipea aţâţător în cănile de lut. Bărbaţii, că femeile găteau bunătăţi, frământau pâine şi cozonaci, ţeseau macate şi preşuri, coseau ştergare, îndrugau lână şi creşteau ţânci. Da’ ce nu făceau ele?, că erau tare vrednice şi repezite, şi ferească Sfântu’ să sară pe tine cu gura! Îşi propteau mâinile-n şold şi hait, naiba te lua, meliţau de nu se mai opreau! Ţaţe, nu altceva ! Noroc că nu ţineau duşmănie, le trecea repejor, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. În a din ultimă zi a anului, pe la nămiez, islăzenii copilăriei mele se primeneau cu ţoalele din odaie, îşi dereticau casele şi-şi măturau bătăturile, aşteptând, cu masa încărcată, colindătorii din mahalalele dimprejur.
Plecam cu sorcova pe amurgite – vreo trei pişpirei, un vecin şi o verişoară –, cu stelele în spate, dar nu le simţeam vâlvătaia. Omătul scârţâia şi lucea în lumina tulbure a lunii sticloase. Era atât de ger că ţi se lipea limba pe fierul clanţelor de la po
