„Ce căuta neamţu-n Bulgaria?!?“ – interogaţia crîncen contrariată, furios meduzată şi sincer stupefiată, a „bietului“ Pampon din seducătoarea scenă a desluşirii cu Crăcănel mi-a însoţit, cu ghiduşă fidelitate, tinereţea istorico-literară, apropo de cele două autoexilări care nu vor înceta niciodată să ne hărţuiască imaginaţia: stabilirea lui I.L. Caragiale la Berlin şi a lui Cioran la Paris. Două contre-emploi-uri provocatoare de insomnii gazetăreşti, cancanuri politice, interminabile dispute salonarde şi presupoziţii cu cearcăne paranoice. Pur şi simplu, totul ar fi trebuit să se petreacă viţăvercea: vodevilistul dîmboviţean în ţara lui Scribe, Courteline şi Labiche, iar turbulentul nietzscheano-dostoievskian în Germania lui Schopenhauer, Jünger şi Alfred Rosenberg.

De acord, trenul românesc a mers dintotdeauna pe linia germană, în dreapta, şi pe cea franceză, la stînga. A luat dintr-o parte monarhismul, naţionalismul, conservatismul, iar din cealaltă republicanismul, progresismul, stîngismul. Plus masoneria (cu xenofobia sau xenofilia) dinspre amîndouă. Oriîncotro te-ai uita la epoca lui Carol I, a junimismului şi a Brătienilor, a lui P.P. Carp, Mitiţă Sturdza şi Marghiloman, a lui Carada, Ferdinand, Tache Ionescu, Carol II, Maniu şi Argetoianu, în parlament, justiţie, presă, armată sau spionaj, în arhitectură, agricultură, transporturi, sistem bancar, sanitar sau electoral, în muzeografie, viticultură sau filatelie, în academism, hipism, universitate, aviaţie, gastronomie, astronomie, modă şi moravuri – totul evoluează francofil sau germanofil, cu mici intarsii, la o adică, de anglofilie, rusofilie şi italienism „de colecţie“. Rolul cultural al Peleşului, al dinastiei, mai cu seamă al reginei Elisabeta, apoi al reginei Maria, y compris Carol II, a fost unul incontestabil. Însă presiunea Ideii germane, cu oferta civilizatorie, beneficiile administrative ş