România liberă - Ediţia de Transilvania-Banat vă prezintă, azi şi mâine, poveştile a doi dintre cei care au ajuns eroi ai Revoluţiei, fără să fi fost revoluţionari în sens ideologic.

La 22 de ani de la căderea regimului comunist, multe familii au încă de suferit de pe urma evenimentelor de atunci. Constantin Jinga era în decembrie 1989 student la Timişoara. A fost împuşcat în piept şi are, de atunci, o invaliditate de gadul 2.

„Joi, 14 decembrie 1989, aveam cursuri după-masă, de la ora 16. O colegă care locuia în Calea Şagului ne-a întrebat dacă am auzit că «e revoluţie în oraş», pentru că ea, trecând prin Piaţa Maria, a observat că la Biserica Reformată sunt oameni adunaţi. Aceeaşi colegă a venit a doua zi, 15 decembrie, cu amănunte: ştia că e vorba de nişte tulburări legate de «un popă ungur», dar oamenii din tramvaiul cu care venise la şcoala vorbeau despre «revoluţie».

În seara de 16 decembrie, o prie-tenă care era internată la spital cu copilul bolnav mi-a telefonat spunându-mi că în oraş au loc evenimente importante. Primele ei cuvinte, la telefon, au fost: «Măi, cred că a venit clipa cea mare». Mi-a spus că strada e plină de camioane militare, că dinspre Piaţa Maria se aud zgo-mote şi oameni scandând «Libertate», «Jos dictatura», «Jos Ceauşescu».

În 17 decembrie eram de serviciu la cantina Universităţii. M‑am dus prin Piaţa Maria, înainte de ora 7.00 dimineaţa. Era plin de militari, iar pe străzile laterale erau TAB-uri şi maşini de pompieri. Magazinele aveau geamuri sparte, la fel ca şi regio-nala CFR. Pe tot drumul am vazut lozinci şi insemne comuniste distruse. Strada era foarte animată pentru acea oră", spune Constantin Jinga.

Cum a devenit erou

„La cantină, până la prânz, am fost blocaţi înăuntru. Colegii, veniţi din afară, spuneau că lucrurile, chiar dacă iau amploare, se desfăşoară haotic. Am fost la Catedrală. Centru