După încheierea reuniunii de iarnă a Consiliului European, mărturisirea compromisului politic convenit a dat la iveală o recondiţionare a viziunii cu privire la viitorul UE care, în termenii discursului preşedintelui Băsescu din 11 decembrie, include: "adoptarea de aranjamente de supraveghere bugetară şi a dezechilibrelor care să împingă Uniunea Europeană şi zona euro către politici de calitate" având ca pivot "un deficit structural mai mic de 0,5%, atunci când se ajunge la deficit" care "...a devenit o obligaţie, nu mai este la latitudinea nimănui".

Punerea în operă a fost imaginată sub forma unei Uniuni Fiscale la care, conform poziţiei preşedinţiale, România s-ar vrea parte ("...România va participa la acest acord de Uniune Fiscală"), chit că aderarea la această uniune venală pune în dis-cuţie - fără niciun avantaj şi cu costuri inoportune economic! - suveranitatea naţională ("modul cum va fi introdus în Constituţie, sau în legislaţie echivalentă, acest obiectiv al Pactului de Stabilitate şi Creştere va fi analizat şi aprobat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene"; "Examinarea proiectelor bugetelor statelor membre ale acordului (se va realiza) de Uniune... De asemenea, execuţia bugetară va fi monitorizată" ) şi că, odată cu imixtiunea în autonomia internă, se vor convoca - previzibil - alte curbe de sacrificiu ("se va trece la o politică de reducere a nivelului de îndatorare, cu costurile specifice unei astfel de politici, cu îngheţări de salarii, pensii, poate cu reduceri chiar, cu puternice reduceri de cheltuieli ale statului") care vor afecta semnificativ nivelul de bunăstare al populaţiei în următoarele decenii.

Dincolo de înţelesul cu care este creditat de contabili, deficitul bugetar îşi depăşeşte - prin funcţia centrală deţinută în strategiile de dezvoltare economică - definiţia ortodoxă (exces de cheltuieli bugetare în raport cu resursele