Printre autorii români fără de noroc la public(at), Ion Budai-Deleanu pare un campion. Nici măcar Dimitrie Cantemir nu îi egalează destinul nefericit, căci, de bine, de rău, ştim măcar cum arăta principele, şi încă pe baza mai multor portrete de epocă, dintre care cel puţin gravura cu perucă şi straie occidentale se dovedeşte o redare a chipului princiar în termeni realişti. Pe Budai-Deleanu nu îl ştim. S-au propus atenţiei mai multe portrete ale lui, dar nici unul dintre ele nu convinge. Rămînem cu regretul că, la cumpărarea manuscriselor răposatului consilier din Lvov pentru Academie, Gheorghe Asachi a ratat şansa de a lua cu sine, de la familie, şi un portret al celui dispărut. Rămînem, aşadar, cu alte portrete, simbolice. Portretul poetului (în Ţiganiada şi înTrei viteji); al istoricului; al filologului; al juristului; al traducătorului; mai sumar, dar mai direct: al autorului de scrisori către diverşi contemporani… Şi acestea, spre a fi puse împreună, ca să reconstituie portretul cultural plurifaţetat al unui savant şi artist de excepţie al modernităţii noastre, presupuneau cutreierări stăruitoare prin biblioteci, pînă de curînd. Acum însă, colecţia „Opere fundamentale“, coordonată deja de mai mulţi ani de criticul şi istoricul literar Eugen Simion, a a-juns să includă şi volumul Ion Budai-Deleanu, Opere (ed. îngrijită, cronologie, note şi comentarii, glosar şi repere critice de Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel, Bucureşti, Academia Română & Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2011, 1.354 p.). După dispariţia Editurii Minerva, specializată în valorificarea moştenirii istorice a culturii noastre, şi după sistarea seriei de „Cărţi fundamentale“ ale culturii noastre – iniţiată şi sponsorizată de Fundaţia pentru o Societate Deschisă în anii ’90 –, seria concepută şi condusă de Eugen Simion a umplut un gol care, persistînd, ar fi riscat să reteze culturii no