La sfîrşitul lunii trecute, Eugen Negrici a împlinit 70 de ani. O vîrstă frumoasă, orice s-ar spune, la care nu au avut norocul să ajungă, de pildă, nici Lovinescu, nici Călinescu, dar la care un Neagu Djuvara pornea prin deşert, pe cămilă, la vînătoare de lei şi de plăceri interzise, afirmîndu-se abia după aceea ca mare istoric şi scriitor de talent. El însuşi vînător pătimaş, cum îi place să se recomande adesea, profesorul de la Universitatea bucureşteană nu-i doar cel mai tînăr septuagenar dintre criticii promoţiei Simion-Manolescu, mulţi încă extrem de activi, ci şi spiritul cel mai nonconformist şi mai liber, poate singurul predispus, fără nici un regret, la revizuirea completă şi radicală a „opiniilor“/„iluziilor“ de altădată. Ca un „eseist“ veritabil, aş adăuga eu, de tipul lui Odobescu, pentru care chichiţele ritualului cinegetic sînt infinit mai interesante decît vînatul în sine. Aşadar, nici vorbă de bătrîneţe la acest intelectual cu verb sclipitor şi minte ascuţită, care a dovedit că poate schimba cu lejeritate registrele, primenindu-şi ad hoc limbajul şi metoda de lucru, astfel încît să treacă fără pic de efort de la studiul literaturii vechi la cel al expresivităţii involuntare, şi de la analiza retorico-lingvistică a „poeziei“ la investigaţia istoriografică de mare anvergură. În fond, cînd devine o artă, critica nu-i tot un fel de vînătoare, de vînare de vînt? Bineînţeles.

Nu întîmplător, spre deosebire de colegii de generaţie, Eugen Negrici n-a fost un cronicar de cursă lungă, nu a scris săptămînal la gazetă, şi de aceea nici n-a ieşit la rampă ca un judecător cu pretenţii canonizante, chemat să ierarhizeze valorile şi să pronunţe sentinţe irevocabile. E drept, nu ştiu cum ar fi fost dacă tînărului profesor de literatură veche i s-ar fi oferit, la debut, şansa de a publica regulat într-o revistă de top. Se pare că o asemenea oportun