Când eram mic credeam, ca toţi copiii, de ieri şi de azi, în dărnicia unui moş care se numea pe atunci Moş Gerilă în buletinul de identitate, dar pe care îl ştiam cu toţii ca Moş Crăciun. Pe măsură ce creşteam începeam să fiu din ce în mai suspicios că Moşul nu era chiar ceea ce părea şi spunea că este. Existau suficient de multe detalii care să ridice semne de întrebare iar atenţia şi curiozitatea unui copil sunt printre cele mai redutabile metode de cercetare din lume.  Dar chiar dacă aveam motive mari să mă îndoiesc de existenţa reală a lui Moş Crăciun, nici eu nici prietenii de vârsta mea nu am admis că ştiam vicleşugul decât târziu, atunci când părinţii înşişi ne-au anunţat, sătui, probabil, de efortul punerii în scenă a venirii personajului, că Moşul nu prea exista ! „Ştiam”, am declarat noi, sec, şi am continuat să ne purtăm ca şi cum asta nu trebuie să aducă nicio modificare substanţială în viaţa noastră, adică şuvoiul de daruri trebuia să continue să curgă în braţele noastre primitoare.  În fond, ce importanţă avea dacă acele cadouri veneau de la Polul Nord sau de la părinţii noştri ? Important era că veneau şi că nu trebuia decât să nu facem vreo prostie mare pentru ca lucrurile să rămână la fel.

Mă gândesc că lucrurile nu s-au schimbat prea mult iar Moş Crăciun a devenit un personaj mai important ca niciodată atât în România cât şi în alte colţuri ale mapamondului. Probabil că ar avea şanse mari să fie ales preşedinte, dacă  ar exista şi dacă ar vrea să candideze.  Credinţa în Moş Crăciun, întruchipat de statul asistenţial – un model care domină peisajul european de multă vreme – este puternică şi am constatat că sunt destui cei care nu doresc să revină cu picioarele pe pământ.

Adevărul este că statul asistenţial şi-a atins limita şi dacă va continua să ofere beneficii peste posibilităţi (a se citi „venituri”) va semăna din ce în ce mai mult