● Balada triste de trompeta (Spania, 2010), de Álex de la Iglesia.

Premiat în 2010 la Veneţia (de către un juriu prezidat de Tarantino) pentru Cea mai bună regie, filmul spaniol Baladă tristă de trompetă începe în timpul războiului civil, cînd nişte trupe republicane dau buzna într-un circ şi recrutează tot personalul viril (mai puţin femeia cu barbă), aşa cum îl găseşte – adică machiat şi costumat pentru scenă. Unul dintre clovni e astfel despărţit de băieţelul său, dar, spre posibila nemulţumire a spectatorului conservator, a empatiza cu personajele nu-i o opţiune în filmul lui Álex de la Iglesia: trebuie să ne mulţumim cu puternica impresie grafică pe care o fac acestea – clovnii aliniaţi umăr la umăr cu soldaţii, în faţa unui ofiţer care pare el însuşi mai mult un desen (dintr-un comicbook de Jack Kirby) decît un om în carne şi oase. Precum Kirby şi alţi comicbook artists americani – de care admite că a fost influenţat –, talentatul regizor de etnie bască gîndeşte în şiraguri de imagini generatoare de exoftalmie. După o imagine cu un leu care iese din întuneric şi i se alătură băieţelului abandonat, în lumina teatralizantă a unui reflector, începe secvenţa-generic – un răpăit peckinpahian de tobe militare în care detalii din tablouri (Hristoşii lui Grünewald şi ai lui Bosch) alternează cu detalii din fotografii de arhivă, iar monştri ai istoriei (Hitler) sînt juxtapuşi cu monştri clasici ai cinematografului horror (Boris Karloff), cu monştri sacri ai varieteului spaniol şi cu icoane camp-kitsch-trash (împăratul Ming din Flash Gordon, Raquel Welch în chip de femeie din Epoca de Piatră, Cannibal Holocaust). Filmul îşi pune astfel cărţile pe masă: va fi agresiv, estetizant, politic şi certat cu noţiunea tradiţională de bun-gust.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith