2011 e anul în care numărul prietenilor şi al rudelor din străinătate l-a depăşit pentru prima dată pe al celor care au rămas în România.
Şi nu au plecat la cules de căpşuni sau pentru că în România ar fi fost şomeri sau ar fi câştigat salariul minim pe economie.
Dimpotrivă. Aveau un salariu decent, dar care nu le-ar fi permis niciodată să strângă atâţia bani cât să-şi cumpere o casă. Au plecat însă să-şi facă meseria în altă ţară, au plecat în căutarea unei vieţi mai bune, nemulţumiţi de ceea ce oferă România în momentul de faţă. Unul are 34 de ani şi este medic, altul tocmai ce a terminat facultatea de medicină veterinară, altul are un masterat în turism, iar lista poate continua, pentru că astfel de situaţii se regăsesc în mai toate familiile din România.
Întors în ţară într-o vacanţă de o săptămână, medicul care lucrază la un spital de stat din nordul Germaniei a intrat din nou în contact cu clinicile din România şi a fost îngrozit de un sistem sanitar în care oamenii internaţi îşi cumpără singuri medicamente pentru că la farmacia spitalului nu mai există, un sistem în care medicii aleargă de la spitalul de stat la cel privat în speranţa că vor dobândi un câştig decent, un sistem în care oameni cu boli incurabile aşteaptă ore în şir pe holul spitalului pentru a intra la tratamente.
Mai grav este că niciunul dintre aceşti tineri nu pleacă cu gândul la a strânge ceva bani ca să se întoarcă acasă. Nu. Pleacă cu gândul de a se integra într-o nouă societate. Şi deja sunt 3 milioane de români în străinătate. E greu de crezut că pot fi convinşi să se întoarcă în ţară de o creştere economică de 1% pe an, de salarii îngheţate sau de reforme făcute pe genunchi cu orice scop mai puţin acela de a-i servi cetăţeanului.
Nu este oare aceasta una dintre cele mai mari probleme ale României?
Dana Ciriperu este redactor-şef adjunct ZF /
