În timpul oricărei conferinţe publice, există un moment care naşte, deseori, insatisfacţie de ambele părţi: momentul întrebărilor şi al comentariilor din partea ascultătorilor. Se pun întrebări enorme, inadecvate, fatale, de tipul „Ce e adevărul?“, „Ce e iubirea?“, „Ce rost are să fim buni, cînd cei din jur sînt răi?!“ (de cele mai multe ori, subiectul conferinţei este cu totul şi cu totul altul decît domeniul din care se solicită un răspuns). Se fac comentarii lungi, improprii, în cel mai bun caz, incoerente, fără rost: cel care solicită microfonul ca să intre în dialog cu conferenţiarul ţine un lung monolog, complicat cu fragmente de biografie personală, cu opinii încă neaşezate despre subiectul propus sau cu opinii generale despre lume şi viaţă. (Monolog la sfîrşitul căruia nu există nici un semn de întrebare, doar certitudini emise răspicat, ferm, fără drept la replică.)
Publicul devine nerăbdător, caută strategii pentru a smulge microfonul lipit de mîna celui care consideră că are dreptul la o opinie, oftează în cor, se foieşte pe scaune, priveşte neliniştit către conferenţiar. (Există, evident, şi varianta, la fel de stînjenitoare, în care momentul invitaţiei la dialog este urmat de tăcere, deşi tema discuţiei este anunţată din timp şi se presupune că, dacă onorezi invitaţia, ca spectator, ai cîteva bune idei despre ceea ce urmează să se întîmplă.)
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosTimpul dedicat dialogului devine astfel un interval în care se încalcă regulile unui dialog civilizat. Vii la o conferinţă ca să asculţi, să reflectezi pe o temă propusă de invitat, să dezbaţi tema cu pricina alături de ceilalti. Nu vorbeşti (mult) despre mere, cînd tema este despre pisici, nu consumi timpul celorlalţi invitaţi aducînd în discuţie propriile nelinişti existenţiale, departe de subiectul întîlnirii, nu pui