Foto: DAN MARINESCU / JURNALUL NATIONAL Încercând să recuperăm golurile lăsate de învăţământul liceal al studenţilor din anul I, căutăm să desenăm profilul a 12 autori români, dramaturgi, poeţi, prozatori. Printre ei Romulus şi Ileana Vulpescu.
Una dintre studente mi-a adus un lung interviu luat de o ziaristă foarte talentată, pe care nu-l citisem. Un trist, un dramatic, un tragic interviu. Trăim în acelaşi oraş, fiecare cu viaţa, cu problemele lui, nu ştim mai nimic unii despre alţii.
E drept, vremea de-acum e blazată de multe de micşorarea încrederii generale, de răcirea sufletului, de teama de entuziasm, urmări ale distrugerii etice prin care am trecut cu toţii, dar cu toţii avem vina că fugim unii de alţii şi aflăm doar din interviuri cât de însinguraţi suntem. Aflu despre Romulus Vulpescu, din acel interviu că „nu mai ies de 4 ani”, aflu despre ei doi „că ne uneşte o boală comună, bătrâneţea”. Interviul seamănă cu ei doi aşa cum îi cunosc, adevărate enciclopedii, iubitori de cărţi ca nimeni alţii, trişti şi deloc bogaţi şi ceva nou „noi nu figurăm în «ISTORIA» lui Nicolae Manolescu”.
Inima mi s-a umplut de tristeţe, ba chiar de lehamite.
Singurătatea celor doi prieteni ai mei pe care nu-i mai văd de multă vreme, de care mi-i dor, dar când mi-i dor le citesc cărţile care stau la mine în bibliotecă într-un loc în care mă duc aşa cu ochii închişi. Tuturor studenţilor mei le vorbesc despre ei, Romulus Vulpescu şi Ileana Vulpescu. Le recomand să citească. Facem dramatizări pentru examen din „Arta conversaţiei” şi recităm „Balada Penei Corcoduşa”. Îmi place să cred că românul acesta care m-a strămutat de pe locul meu, în vremea tinereţii mele, care m-a făcut să mă înţeleg mai bine, să-mi cunosc mai bine mecanismele, îmi place la fel de mult să citez din el celor tineri: „Vine o vreme când mintea proprie îţi
