Această poveste nu am trăit-o, ci am auzit-o. Mi-a povestit-o un moşneag legendar de pe uliţa copilăriei mele, în Gorjul submontan, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul, iar viaţa cu nemurirea.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Au fost odată vremuri atât de sălbatice, încât eliberarea din puşcării a deţinuţilor politici a părut o măsură de mare umanism a Înţeleptului Conducător, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nici nu mai conta că, în bunătatea lui, acelaşi conducător domnise peste o ţară de deportaţi şi deţinuţi politici, dintre care mulţi şi-au lăsat oasele prin nesfârşitele lagăre ale ţării.

A fost odată o iarnă grea, cu geruri năprasnice şi cu omăt până la brâu. Într-o căsuţă de bârne, acoperită cu şindrilă, trăiau o femeie necăjită, despre care lumea zicea că-i văduvă, şi trei copii mititei, despre care se vorbea că-s orfani. Nimeni nu-l văzuse mort pe tatăl copiilor, dar de mai bine de cinci ani, de când fusese ridicat, nu se mai ştia nimic de el. Nu venise nicio înştiinţare de deces, nicio telegramă, nimic; doar o vorbă adusă cine ştie de cine, cum că Ion al Morăriţei a murit în închisoare.

Au fost odată doi băieţi şi-o fată, cu vârste de 10, 8 şi 5 ani, care în seara de Crăciun a anului 1963 au îmbrăcat haine groase, şi-au pus ciorapi şi mănuşi de lână, croşetate de mama lor, au îndesat pe cap căciuli cu urechi şi au pornit prin sat cu Moşul. Băiatul cel mare şi-a acoperit faţa cu o barbă lungă, de lână lipită pe un carton prins pe după urechi cu elastic, şi astfel a devenit Moş Crăciun.

Cei trei prichindei au început să colinde din capul satului. Prinşi cu o treabă atât de serioasă, uitaseră şi de frig, şi de foame. Înaintau cu greu prin troienele de pe uliţă, iar zăpada continua să se aştearnă peste potecuţa croită printre nămeţi. Ningea ca în poveşti.

Erau gospodari de tot felul: unii, ştiindu-i copii b