Petru Vladimir Pătulescu,

Sinceritatea privirii,

Editura Bucureşti, Editura Paideia,

2011, 202 p.

E o meschină satisfacţie ca, recenzînd o carte, să-l striveşti pe autor sub represalii critice. E ca o răbufnire care, chiar sprijinită pe motive serioase, îşi stinge repede elanul: după un timp plăcerea masacrului dispare, în locul ei rămînînd gustul unei cruzimi efemere.

Şi dacă adăugăm frustrarea autorului, acel imbold ostil care ţi-l va pune în rîndul duşmanilor literari, atunci rostul unor ghionturi maliţioase e neavenit. Mai mult, cum intuiesc că Petru Pătulescu nu face parte din genus irritabile vatum, din acea încrengătură a naturilor lirice predispuse la ură reactivă, serenitatea în judecată e preferabilă sadismului polemic. De aceea, să ne apropiem de volumul lui cu ochi curioşi, de martori asistînd la un caz extravagant, de acromegalie verbală.

Volumul e o antologie de meditaţii şi însemnări de lectură, acoperindu-i ultimii trei ani de dospire a minţii, interval ce s-a scurs de la ultima carte publicată, Din spatele pleoapelor (2008). Sunt fragmente de întindere mică, majoritatea nedepăşind o pagină, cu bătaie apăsat autoreferenţ ială: autorul scrie pentu sine reflecţii inspirate de o amintire, de o împrejurare recentă sau de citirea unei cărţi. Cu o înclinaţie vădită spre unghiul solipsist de degustare a vieţii (graţie căruia subiectul nu găseşte alt refugiu decît propriul eu, acel eu pe care Malraux îl numea „palat al tăcerii în care fiecare intră singur“), Petru Pătulescu e un spirit resemnat, trăgînd după sine crucea neîmplinirilor de destin.

Singura cale de a rezista în faţa acestor eşecuri e digerarea lor retrospectivă: autorul se consideră un neîmplinit în viaţă, în iubire şi creaţie, de unde şi usturătoarea presimţire că între vocaţia pe care a simţit-o crescîndu-i sub piele şi mediul în