Pe la începutul anilor ‘90 leprozeria de la Tichileşti era un punct de atracţie pentru toată lumea.

Articolele şi reportajele TV, de acolo, se vindeau foarte bine, oamenii crezând grozăvii despre această boală. Am fost şi eu. Am intrat cu teamă şi oroare aşteptându-mă la tot ce este mai rău. M-a primit un medic, directorul leprozeriei care-şi creştea copilul acolo, între leproşi. M-am liniştit foarte repede după ce am aflat că boala deşi este considerată contagioasă are o perioadă de incubaţie foarte mare şi practic a dispărut din zona unde trăim noi. Leproşii câţi mai erau, acum peste 20 de ani, trăiau mult mai bine decât restul românilor atunci. Din toată Europa, dar şi de pe alte continente ei primeau donaţii. Se adunaseră câteva televizoare color, pe cap de bolnav, pe vremea când în casele românilor acestea erau o raritate. Oamenii erau îmbrăcaţi şi hrăniţi mult mai bine decât restul lumii tot datorită compasiunii generale care îi înconjura.

DNA seamănă cu leprozeria. În primul rând că amândouă stârnesc oroare dar nu sunt nocive. Altfel ele sunt o binefacere pentru noi ziariştii. Pe vremuri orice reportaj de la Leprozerie avea succes. Ei, acolo, ştiau ce ne trebuie. Directorul, sau ce o fi fost, avea "lecţia pregătită". Ştia dinainte ce îl întrebi. Răspunsurile erau bune. Nu trebuia decât să le pui pe hârtie. Dacă veneai de la o televiziune erai condus exact în locurile cele mai bune, unde erau pregătiţi interlocutori.

La DNA, în prezent este mult mai bine. Este adevărat că toate au evoluat. Ce ne-am face noi, ziariştii, fără ei. Din două în două zile ne dau subiecte. Şi nu obişnuite. Numai oameni bogaţi, pe care publicul îi antipatizează. Numai milioane, numai stenograme. Toate sunt servite în special pentru televiziuni, la anumite ore. Ca să prindă cele mai populare talk-showuri. După primele informaţii senzaţionale începe sus