La aniversarea Revoluţiei de la Braşov, “revoluţionarii” (respectiv acei impostori indecenţi care, indiferent că au fost sau nu la Revoluţie, au tupeul să încaseze bani de la stat pentru asta) s-au huiduit şi s-au încăierat lîngă mormintele victimelor care ar fi trebuit comemorate. Din punctul meu de vedere, asta spune tot ce avem nevoie să ştim despre aceşti “revoluţionari”.

Dar acesta este momentul potrivit pentru a ne întreba ce aniversăm de fapt în decembrie, cine a participat şi cum şi, eventual, ce s-a ales de participarea asta.

1. În primul rînd, nu se va sublinia niciodată suficient faptul că Revoluţia a fost făcută, practic, de o mînă de oameni din oraşele mari, pe un fond de linişte asurzitoare în restul ţării, inclusiv în locuri în care astăzi fiinţează asociaţii de revoluţionari frauduloşi. Grosul populaţiei s-a raliat, cum e şi normal, după ce balanţa puterii s-a înclinat decisiv, ceea ce ar trebui să tempereze entuziasmul cu care unii celebrează la grămadă o Revoluţie populară.

2. Asta nu înseamnă că Revoluţia a fost mai puţin “autentică” sau ceva asemănător, dar nu trebuie nici să subestimăm deloc faptul că ea a venit pe un trend internaţional. Chiar dacă regimul Ceauşescu era, la nivel factual, autarhic şi izolaţionist, comunismul integrase el însuşi ţara în contextul internaţional, prin dimensiunea lui de tentativă de recuperare a decalajului faţă de Occident, astfel că o continuare a unui comunism românesc baricadat în faţa destrămării lagărului estic este de neconceput.

3. Chiar dacă nu e deloc o excepţie românească, numărul restrîns de oameni care au dus greul Revoluţiei pare să justifice apetitul cu care sînt celebraţi eroii. Dar, deşi e de înţeles nevoia de eroi şi de mitologii, în afara straturilor festiviste, oficiale şi foarte formale ale discursului public ar trebui să apară mult mai clar ideea că împărţirea în eroi,