Mihail Vakulovski,

Portret de grup cu generaţia optzeci.

Interviuri

Bucureşti,

Editura Tracus Arte,

2011, 410 p.

Nu cu mult timp în urmă, Mihail Vakulovski publica o carte de critică literară dedicată fenomenului poetic optzecist. Era primul volum dintr-o serie care mai cuprindea, după spusele autorului, o suită de interviuri şi o antologie. Toate trei, rezultatul cercetării doctorale pe care acesta a întreprins-o, la Universitatea din Bucureşti, acum aproape un deceniu. În întregul său, aşadar, Portret de grup cu generaţia optzeci reprezintă substanţial mai mult decât o simplă, oricât de meritorie, lucrare academică încredinţată tiparului.

E, din punctul meu de vedere, un remarcabil proiect interpretativ.

Ajuns, deja, la episodul al doilea. Cel rezervat interviurilor.

Vizavi de acesta, am totuşi câteva nemulţumiri. Legate, în primul rând, de selecţie. (Nu la inventar mă refer. E treaba lui Vakulovski pe cine acreditează ca poet optzecist important şi pe cine lasă pe dinafară.) Dar mi se pare inoportun ca lista propusă în precedentul volum, cel analitic, să sufere, între timp, modificări oricât de mici. Din cele treizeci şi unu de nume incluse acolo, au rămas aici douăzeci. Cărora li se adaugă două, al lui Gheorghe Crăciun (probabil ca teoretician al poeziei, în Aisbergul poeziei moderne) şi cel al lui Nicolae Manolescu (ca mentor al Cenaclului de Luni).

Unde sunt ceilalţi unsprezece, nu e cazul să ne întrebăm. Specia interviului se află, dintotdeauna, sub zodia accidentalului. Presupune şansă, presupune o chimie specială între cel care întreabă şi cel care răspunde. În sfârşit, multe asemenea imponderabile. Cu unii (Virgil Mihaiu, Nichita Danilov, Petru Romoşan, Ion Mureşan, Călin Vlasie, Matei Vişniec sau Viorel Padina), poate că Vakulovski n-a avut încă întâlnirea semnificativ