Am publicat nu demult în „Ramuri” un articol despre Centenarele discrete, pornind de la faptul că unor M. R. Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, George Ivaşcu, toţi născuţi în 1911, nu prea li s-a dat atenţie la împlinirea celor o sută de ani. Adaug acum numele lui Pericle Martinescu, şi el din acelaşi contingent, şi el nebăgat în seamă la centenar.

Îmi explicam trecerea în umbră a acestor aniversări prin dezinteresarea generală a societăţii actuale de literatură şi de cei care o scriu. Spectacolul politic şi de divertisment (deseori combinate !) atrage azi mai mult decât literatura şi decât alte arte.

Dar se explică şi altfel dezinteresarea de scriitorii amintiţi, ca şi de alţii cum ar fi Zaharia Stancu, Geo Bogza, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu şi chiar de Marin Preda. Sunt antipatizaţi politic pentru opţiunile lor de stânga din tinereţe şi pentru cariera lor din era postbelică, pentru oficializare şi privilegii, pentru serviciile de propagandă făcute puterii comuniste, unii mai multe, alţii mai puţine.

Nu ştiu câtă autoritate morală au toţi cei care le fac reproşuri acestor scriitori însă dreptate au, fără îndoială. Adevărul e adevăr, oricine l-ar spune. Atât că nu trebuie judecaţi în bloc scriitorii care au fost activi în timpul comunismului, în loturi, cum se mai întâmplă. Fiecare ilustrează un caz, un destin, o evoluţie nu în toate previzibilă, spre a nu mai vorbi de cei care au pornit de la o extremă pentru a sfârşi la alta, ca Dan Deşliu. Copilul teribil al „revoluţiei”, din anii ’50, devenise, în anii ’80, un opozant pe faţă al regimului comunist.

Un caz dintre cele mai complicate este cel al lui George Ivaşcu. La el am vrut de fapt să ajung. În anii ’40 Ivaşcu nu doar scria la publicaţii de stânga („Reporter”, „Manifest”, „Timpul” ş.a.), dar era membru al partidului comunist ilegal. Aceasta dacă e să subscriem la