De câte ori îmi vine în minte George Ivaşcu – şi nu-s puţine aceste

zile, slavă actualităţilor româneşti, tezelor şi antitezelor ei

permanente – îl văd în fotografia de o sfidătoare jovialitate, aflată,

şi azi, probabil, sub sticla de pe biroul unui director de revistă

literară, om nicicum de stânga, dar nici anticomunist visceral; nu l-am

întrebat niciodată de ce-l ţine, în văzul tuturor, pe Ivaşcu; ştiu de

ce, la fel de bine cum ştiu câţi anticomunişti viscerali ar rupe acea

fotografie şi l-ar „arde” cu un pamflet pe deţinătorul ei. Ivaşcu încă

mai congestionează discuţiile pro şi contra, p(r)ost-revoluţionare.

„Las’ să-i irite!”, mi-a declarat odată, ferm, acel director

neînfricoşat de ambiguităţile contemporane.

Strict vorbind, şi cu

toate riscurile, chiar în 2011, Ivaşcu exact asta – ambiguitatea, pe cât

de creatoare, pe atât de periculoasă – ne-a învăţat. Sunt dator să

precizez imediat că acest plural „ne-a” nu este potrivit în ce mă

priveşte. Nu am fost printre cei apropiaţi lui, ani de zile nu m-a

onorat cu vreo atenţie, în fond nu a ţinut la mine pe cât l-am

respectat, crescând, eu. Sunt convins şi azi că-i eram suspect fiindcă

fusesem – în anii lui „de arpacaş”, cum îşi numea detenţia – unul dintre

„reporterii harnici şi talentaţi ai Scânteii tineretului ”, deci un

proletcultist. Detesta proletcultismul. Cred că m-a acceptat – după ce a

preluat România literară, unde, în directoratul lui Breban, semnam

rubrica de telecinema – mulţumită prieteniei mele cu mâna sa dreaptă,

Roger Câmpeanu. Nu putea lucra fără Roger, având amândoi siguranţa

aceleiaşi scări de valori: Bogza şi Călinescu, dintre clasici,

Manolescu, Blandiana, dintre tinerii lansaţi de el, încă de la

Contemporanul (avea