Daca in povestirea aflata la baza filmului - "The Final Problem" (publicata in 1893), Arthur Conan Doyle incerca sa-l omoare pe Sherlock Holmes (ca sa poata scrie si lucruri serioase), Guy Ritchie il da doar pierdut ca sa aiba de unde aparea in partea a treia (anuntata deja). Filmul e mai fizic si mai ritmat decat prima parte, dar si mai putin lipsit de haz.
Meritul lui Guy Ritchie este ca a scos de la naftalina un personaj aparut in literatura in 1887 si care pana acum a fost exploatat de cinematograf in varianta lui British mucalita, gen serial BBC.
Ritchie a facut din Sherlock Holmes un erou de actiune - lucru care e bun si rau in acelasi timp. E bun deoarece prima parte a seriei, a carei premiera mondiala a avut loc in decembrie 2009, a fost un mare succes de casa, iar a doua poate ajunge si ea la inaltime, desi in weekendul de premiera a scos in SUA cam cu 22 de milioane de dolari mai putin decat prima parte.
E rau pentru ca Sherlock Holmes risca sa ajunga sa imparta numai pumni si laturi de palma filmate in "slow motion" de un regizor tot mai calofil. Prima parte avea farmecul ei vag desuet pentru ca folosea flirtul dintre Sherlock Holmes (Robert Downey Jr.) si americanca Irene Adler (Rachel McAdams) ca moneda de schimb si paravan pentru un duel al inteligentelor. Si avea, fireste, si actiune multa plasata intr-o Anglie frumos reconstituita.
Acum Irene Adler apare doar pentru a disparea la fel de rapid, iar Holmes se confrunta intreg filmul cu un antagonist la fel de inteligent ca el, dar pe negativ - James Moriarty (interpretat de Jared Harris), un matematician genial care risca sa ridice Franta si Germania una impotriva alteia cu mult timp inaintea primului razboi mondial.
In lipsa unei figuri feminine care sa-l stimuleze (tiganca interpretata de Noomi Rapace e o pata de culoare, dar nu are functia Ire
