La început a fost sfârşitul. Ceea ce înseamnă că nimic nu a fost mai

plin de înţelesuri şi de nostalgii decât începutul. Iar magul

începuturilor a fost întotdeauna Sile.

Ca orice mag, Sile nu

avea decât un singur nume care aduna întreaga sa faimă. Era atât de

înalt, încât trebuia să-ţi pui mâna streaşină la ochi ca să-i citeşti de

pe buze atunci când şoptea. Iar el şoptea, cel mai adesea, căci vocea

îi era atât de spartă de tutun şi de nopţi pierdute, încât prin

cioburile ei arareori ieşea altceva decât un firicel şuierător. Cu cât

mai firavă îi era vocea, trecând peste buzele pătrăţoase ca un şuier

prin canaturile întredeschise, cu atât mai necruţătoare îi era privirea.

Ochii ieşiţi din orbite păreau două mingi de ping-pong ţinute strâns

între găvane, deasupra lor se pleoşteau sprâncenele, foşnitoare şi

stufoase, ca două căpiţe de fân uscat. Barba nerasă şi bătătorită dădea

obrajilor înfăţişarea unei răzătoare de mărunţit ridichi pentru salată.

Urechile mari şi ciulite, ca două pâlnii înfipte pe lângă tâmple, se

adăugau armonios acestui tablou al chipului său pe care îl întregea o

ramă, trasă până deasupra frunţii teşite, de păr negru şi sârmos, numai

bun de ţesălat caii.

Iată-l, aşadar, pe Sile Magul, ridicând, precum Pantocratorul, creta deasupra capului:

– Fiecare, în ordinea sosirii!

Ceilalţi

înţeleseră, mai degrabă urmând pilda unii de la alţii, decât auzindu-i

vocea. Îşi mărunţiră paşii, privind către stânga şi aliniindu-şi

vârfurile bocancilor.

– Eu am venit înaintea ăstuia, obiectă doamna

Matilda, arătând spre un bătrânel sfrijit, al cărui nas coroiat se rupea

sub greutatea ochelarilor cu lentile groase, ca două chepenguri.

– Nici vorbă! se oţărî împricinatul, lovind cu galoşul în caldarâm