Pe vremea când eram tânăr, se întâmpla uneori să merg împreună cu

Nicolae Manolescu la Casa S c â n t e i i , u n d e funcţiona „România

literară”. Aproape de fiecare dată, fostul meu profesor, mândru de

zvelteţea lui, îmi cerea să ocolesc treptele care duc spre platforma din

faţa clădirii şi, în partea fără trepte, să sar direct de jos pe

platformă. Încercam, dar nu reuşeam. Nicolae Manolescu, surâzător,

ajungea sus din primul salt, iar apoi îmi întindea mâna, ironic-amabil,

ca să mă ajute să urc şi eu.

Fără nicio milă, îmi răsucea apoi cuţitul în rană:

– Acesta e un test pentru cine vrea să fie critic literar. Nu l-ai trecut.

Momentele

trăite cu zeci de ani în urmă le evoc în prezenţa lui Nicolae Manolescu

(în biroul lui de preşedinte al Uniunii Scriitorilor), adresându-mă lui

Gabriel Chifu, Irinei Horea şi lui Horia Gârbea. Nicolae Manolescu se

amuză, flatat. Ca să-i mai retez din voioşie, adaug:

– A fost şi o

răsturnare de situaţie în favoarea mea. Într-o zi de iarnă era o vijelie

cumplită, care îl împiedica pe Nicolae Manolescu să înainteze. Eu,

având o mai mare greutate, reuşeam să-mi păstrez direcţia, dar el,

subţirel şi uşor, nu reuşea deloc să ajungă la România literară. Îl

vedeam deviind tot mai mult de la traseul nostru, împins spre dreapta de

vântul dezlănţuit, care şuiera sinistru.

Gabriel Chifu intervine:

– Hai, Alex, nu mai exagera în halul ăsta!

Nicolae Manolescu recunoaşte, cu fair-play:

–

Ba, chiar aşa a fost. Ceea ce nu ştie Alex este că am ajuns, împins de

vânt, până pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în dreptul fântânii Mioriţa.

*

Eugen

Simion mi-a reproşat în repetate rânduri că, în capitolul pe care i

l-am rezervat în Istoria literaturii române co