I
Căci cu credinţă sînt încredinţat:
nici moartea, nici viaţa, şi din cer,
nici îngerii, nici stăpînirile; din iad,
nici o vîlvoare-a vreunei negre vreri,
nici naltul, nici adîncu-ntunecat,
nici focul tunătoarelor puteri,
cele de-acum, cele ce ne-or fi vad,
pînă-n decindea-ntregii învieri,
nici o făptură, strig, nu va putea,
da demon hîd, da luminos arheu,
din temelii şi pînă-n raze sus,
să ne despartă duhul, inima
în veci de dragostea lui Dumnezeu,
cea întru Domnul Nost Iisus Hristos!
II
În întuneric şi-n nimic, cînd „Fie!”
rostitu-s-a şi,-n chip de radiaţii,
totul era, vibrînd, entelehie
luminii izbucnind cu tot cu spaţii,
realul s-a-ntrupat din energie:
fotonii logoforelor vibraţii
au devenit substanţă care ştie,
cuvîntul – sursa veşnicei creaţii.
Încît, acum, vorbind, aduc în fire,
concorporal potenţelor divine
şi-n jubilarea sufletului meu,
vibraţia ce-i la-nceput rostire,
rostirea care este verb în sine,
şi verbul care-i act în Dumnezeu.
III
Pur lucru, nonsubstanţialitate!
Real într-adevăr nu-i ce-şi apare,
ci apariţia însăşi, actu-n care
toate-s în mine şi eu sînt în toate.
Şi-acest act va rămîne, cînd prădate
lumile-or fi de vreme şi hotare,
iar noi, dintre combustii nucleare,
-n Iisus salvaţi, vom fi realitate.
Viaţă vom fi, viind de-a Lui prezenţă,
şi adevăr etern într-a Lui minte,
eliberaţi de gînduri şi stihii;
reali de-n noi totala-i emergenţă,
înviaţi veşnic, ne-om aduce-aminte,
ca de un basm străvechi, de galaxii.
IV
Tu, ce-n afară de-orice e natură
rosteşti realitatea,-n nedistanţă,
netimp, neglas, ne-aflare,-eternă stanţă,
text nouă-nuntru, lumilor t
