L-am cunoscut pe George Ivaşcu la mult timp după ce a intervenit în

viaţa mea ca personaj providenţial. Se împlineau aproape patru ani de

când, după ce debutasem cu două poezii în revista „Tribuna” din Cluj,

autorităţile din Oradea, oraşul în care locuiam, trimiseseră o adresă

către toate publicaţiile din ţară în care se anunţa că „sub pseudonimul

Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului” şi se cerea să

nu mai fiu publicată. Şi pentru că tata era închis, nu puteam nici să

intru la facultate. Plasată la sfârşitul adolescenţei, a fost perioada

cea mai grea pe care am traversat-o, pentru că atunci, când în mod

normal totul nu era decât o antecameră a viitorului, eu descopeream că

nu am nici un viitor. Atunci, aflând că George Ivaşcu, redactorul-şef al

revistei „Contemporanul”, a fost deţinut politic, Romulus Rusan,

trecând peste împotrivirea şi lipsa mea de speranţă, s-a suit în tren şi

a plecat la Bucureşti cu un teanc de poezii ale mele, să i le arate.

Când s-a întors, mi-a povestit că a reuşit să-l întâlnească, i-a spus

povestea mea, i-a arătat poeziile, şi că George Ivaşcu le-a răsfoit

sumar şi i-a spus că vor apărea două dintre ele în numărul următor. „Şi

tu chiar crezi?” l-am întrebat, curioasă până unde poate merge iluzia.

Nu, nu credea nici el. Dar peste două zile, când a apărut revista, pe

pagina a treia erau două poezii semnate Ana Blandiana. Prima dintre ele

începea cu versurile „Ţin timpul în mâini ca pe-un pumn de cireşe/ Ce-mi

curg printre degete roşii, rotunde...” Peste ani, când am făcut

cunoştinţă, George Ivaşcu avea să-mi spună că erau singurele versuri pe

care le citise când hotărâse să mă publice. Şi pe care le ştia încă pe

dinafară. Atunci, însă, şocul surprizei şi remuşcarea de a nu fi avu