Vasile ieşi din curte trăgând uşa după el cu atâta hotă râre, că

limba clanţei din fier forjat, altminteri îndărătnică, se aşeză

zbârnâind în lăcaşul predestinat.

– Mă, Vasilică, mamă, să ai grijă cu banii, mămicuţă!

– Ia, mai lasă-mă, dracu-n pace!

Îi

răspundea, de fapt, babei Gherghina, bunică-sa, oarbă, înaltă,

sfrijită, cu pielea strânsă pe oase ca o coajă de dud uscat care

altminteri bătea cu toiagul aerul bătăturii pustii cât era ziua de lungă

dar acum stătea lipită de geamul care dădea spre uliţă, înflorit de

gheaţă şi brăzdat de dâre de apă călâie.

Era singurul geam al

căsuţei din pamânt bătut în care locuiau cu toţii într-o cameră, cea de a

doua, hogeacul, fiind ca la toată lumea locul în care se depozitau

peste iarnă proviziile – făina, într-o ladă din lemn, mălaiul, asemenea,

putina cu varză, câteva funii de ceapă şi de usturoi şi câteva şiraguri

de ardei roşii uscaţi, nelipsiţi din oala cu sarmale de Crăciun. Două

picioare şi coastele porcului atârnau de streaşina casei, îngheţate,

aşezate în aşa fel încât apa care se mai scurgea la amiază de pe ţigla

acoperişului să nu le ude. Ceea ce mai rămăsese din porc, fie era agăţat

la corlată sub formă de cârnaţi şi caltaboşi, să se afume de la focul

de paie cu care se încălzea soba, fie zăcea răzleţit pe fundul unui coş

de răchită – un muşchi mai acătării şi nişte oase ciopârţite pentru

ciorbă.

Maică-sa, Floarea, stătea nemişcată în pat, ghemuită la

perete cu picioarele băgate în ciorapi de lână făcuţi în casă şi

îmbrăcată cu flanela, având mereu senzaţia că moare de frig. Doctorii

constataseră că are o afecţiune a inimii şi de când cu diagnosticul,

deşi cu obrajii rumeni, mică şi îndesată, devenise exgerat de

prevenitoare la tot ce păr