Când un cititor pune întrebări, înseamnă că are un gând aparte. Ce vizează, dincolo de variantele posibile de răspuns, crezul celui “ce vâsleşte contra curentului”. O mănuşă aruncată – în cazul meu by e-mail – ce poate fi ignorată, sau ridicată, pentru simplul motiv că nu ştim, fiecare dintre noi, cât de lungă mai ne este… simbolica conexiune cu parul vieţii.
Eu unul nu mă îmbat cu apă rece, fiind conştient că dincolo de un nume asumat de expeditor, poate fi şi un semen cu altă identitate. Şi misiune.
Dar tema propusă mă interesează. Şi iată ce citesc: M-am tot codit să vă scriu, dar în zilele astea m-am tot gândit la 1989…Eram foarte mic, aveam 6 ani, dar mi-aduc aminte tensiunea din casa bunicii, unde ne uitam cu toţii, parcă hipnotizaţi…
În 1989 aveam 44 de ani. Ascultam zilnic, la aparatul de radio, de acasă, Vocea Americii şi Europa liberă. Motiv pentru care atunci când s-a dat alarma generală, la mijlocul lunii decembrie şi am plecat, ca ofiţer activ, la unitate, ştiam precis că era începutul sfârşitului regimului Ceauşescu.
În e-mail-ul primit urmează prima interogaţie : Cred că am citit mii de pagini de-atunci, am văzut ore de film şi ceva-ceva nu se leagă în capul meu. Îmi cer scuze, în avans, pentru ceea ce o să vă întreb: De ce a fost nevoie să moară atâţia tineri nevinovaţi, atât din Armată, cât şi din Ministerul de Interne, după 22?
Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este rodul unor lecturi confortabile, ci al unor experienţe şi mărturii cumulate în timp, ca jurnalist, pe atunci militar. Fără morţi – iniţial planificaţi la Iaşi, ulterior …reuşiţi la Timişoara, apoi pecetluiţi la Bucureşti – familia prezidenţială rămânea în continuare la putere, aşa cum s-a întâmplat după manifestaţia de la Braşov, din decembrie 1987.
Cu necesara precizare că şi atunci, din păcate, mulţimea de români nemulţumiţi de viaţa amară ce
