„Cum aţi spus că vă cheamă? Marilena ca Marilena Niţu?”. „Nu… E Ma-ri-ne-la”, corectez eu adesea la primele întâlniri. „Aha! Cu Nela!”, mi se răspunde. „Cu Nela, da”, oftez eu. Ăsta e motivul pentru care de mii de ori m-am gândit să îmi schimb prenumele. Ar fi fost totuşi inutil. Părinţii m-au aranjat şi cu o Loredana, după o verişoară de-a doua care le era lor foarte dragă şi pe care acum abia o mai văd că e plecată de ani de zile din ţară. Şi când mă gândesc că Marinela nici măcar nu trebuia să fie numele meu.
În prea-fericita zi de 8 decembrie 1979 când în tânăra familie Raţă Marieta şi Mircea din Iaşi s-a născut primul copil - o fetiţă, bunicii, mătuşile şi unchii au venit fiecare cu idei de nume. Decizia i-a aparţinut însă mamei, am aflat mai târziu. A insistat să mă cheme Mariela, un personaj al nu ştiu cărui film care se difuza la cinema în perioada aceea şi de care mamei i-a plăcut nespus. Cică ar fi vrut să fiu frumoasă şi deşteaptă, aşa, ca personajul. Poate i s-ar fi împlinit dorinţa dacă şi-ar fi amintit din timp despre ce peliculă e vorba ca să ştiu pe cine să copiez sau, şi mai important, dacă aş fi rămas cu numele de Mariela. Sau dacă s-ar fi dus ea să mă înscrie la Starea Civilă şi nu l-ar fi trimis pe tata.
Ajuns în faţa angajatei cu scris caligrafic de la primărie, tata mi-a dictat mândru numele: Raţă Mariela Loredana. Recunoaşteţi: nu sună rău! Ţi se împleticeşte un pic limba, dar după ce treci de numele de familie are un pic de muzică în pronunţie. „Aha, deci Marilena Loredana”, zice caligrafista de la certificate de naştere. „Nu, nu, Mariela”, zice tata. „Mariela? Hai, tovarăşe, ce nume e ăsta? Ce, e franţuzoaică, americancă? Haideţi, Marilena!”, corectează ea. Greu să contrazici un funcţionar în 1979. Aşa că, doamna de la certificate de naştere, un pic ameţită şi ea de fericirea naşterii mele, mă botează definitiv şi greşit în s
