Stiu ca sunt multi care se infioara de placere si sensibilitate cand il aud pe Dan Puric glasuind despre diverse. Nu am suportat niciodata sa-l ascult mai mult de 5 minute. Pur si simplu are un ceva care ma alunga.
E o uratenie a vorbei, o dementa a delirului nationalist, o caricatura a unui pantomim care se vrea profet cultural intr-o tara de manelisti. De fapt, ca sa fiu si mai sincer, niciodata nu am putut sa trec de imaginea lui de mim.
Un Puric mereu nervos, suparat pe viata, pe conationali, pe tara si pe lume, dar intotdeuna irational cand ajunge in preajma filonului nationalist. Un apologet nici macar subtil al misticismului care rabufneste in toate domeniile. Puric isi da cu parerea despre orice, rezolva toate crizele, are solutii pentru orice neajuns, explica toate misterele si lamureste orice enigma si-a permis omenirea sa pastreze neatinsa. Cand mimul Puric se desfasoara linistea din sala sparge timpanele celor prezenti.
Acest "imi pute tot" pe care pantomimul il trambiteaza de ani buni de zile te trimite invariabil cu gandul la un CTP. Insa forta si capacitatea analitica a jurnalistului ii atenueaza si i-a facut mult suportabil discursul. Prin comparatie, la Dan Puric nu exista nici cea mai vaga urma de luciditate, nicio farama de logica ori analiza cat de cat curata. Silogismul este dusmanul sau de moarte. Pentru ca la Puric totul se bazeaza pe intuitiile sale, pe viziunea sa profetica si pe inspiratia si harul sau de natura divina.
Cum, necum, omul asta a inteles ca a reusit sa isi atraga aproape o armata de suporteri infocati, credinciosi la fel de labili in discernamant, dar extrem de usor impresionabili. Pentru ca in sufletul lor ei simt ca omul adevar graieste. Si dincolo de vorbele lui nu mai exista niciun alt adevar. Pentru ca Puric lucreaza la scara mare - Dumnezeu, Natiunea, Adevarul, Onoarea, Cins
