Generaţia tânără de absolvenţi ai Facultăţii de Istoria Artei din Bucureşti se grăbeşte să intre în pâine şi bine face, pentru că se simte nevoia unei priviri proaspete asupra artei româneşti contemporane.
Şi, chiar dacă aplicaţiile acestei generaţii se plasează pe sugestiile venite de la dascălii ei, nivelul de interpretare este cel puţin corect, surprinde, ca în cazul Dianei Ursan, prin ambiţia de a construi într-o expoziţie un discurs plastic egal de la un capăt la altul. Nu ştiu dacă în afara expoziţiei de la Galeria Moir (o găsiţi pe Bulevardul Iancu de Hunedoara, la numărul 64!), foarte tânărul curator despre care scriem aici, a mai exersat vreodată pe această temă ori poate această acţiune este chiar debutul său. Cei doi artişti pe care îi selectează, Vladimir Şetran, nume mai mult decât cunoscut în arta plastică românească, venind din generaţia de aur a anilor ’60-’70, şi maturul de acum Marius Leonte, unul pictor, iar celălalt sculptor, vin în galeria amintită mai sus cu un repertoriu echilibrat ale cărui elemente, pot fără prea multă greutate, să dialogheze. Un singur inconvenient găsim acestei expoziţii şi anume acela că spaţiul este prea mic, iar fructificarea lui îi impune observatorului un efort prea mare pentru construirea analogiilor şi obţinerea unei perspective optime. Îmi amintesc cu plăcere de interpretarea profesorului Cristian Robert Velescu a asocierii pe care o făcea la celebra expoziţie de la începutul secolului trecut din New York, referitoare la asamblajul Marcel Duchamp – Constantin Brâncuşi, ce pare să fie reluat şi aici drept fir conductor către un efect scontat.
Venit din proximitatea generaţiei lui Horia Bernea, cu un debut ceva mai timpuriu, Vladimir Şetran poate să fie asimilat acesteia până la un punct, iar recapitularea parcursului artistic al acestuia este o cale pe care experimentul propriu îl detaşează în epocă