1. De cînd l-am cunoscut pe George Ivaşcu? De pe cînd citeam Vremea,
în timpul dictaturii antonesciene, din anii grei de război sau, de mai
tîrziu, de cînd citeam Contemporanul pe care l-a condus cu succes? Din
scrierile profesorului său, G. Călinescu, cel care afirma că „G. Ivaşcu
îi luminează calea cu o respectuoasă lampă“? Sau din Jurnalul literar,
broşurarevistă pe care o cumpăram de la portarii Facultăţii de Litere,
prin anii 1947- 1948?
Fapt este că de-a lungul anilor studiilor
mele, numele lui George Ivaşcu îmi apărea legat de G. Călinescu, dar şi
de Al. Piru, Adrian Marino, colaboratorii lui direcţi, în Universitate
şi în publicistică.
Dar apropierea lui George Ivaşcu de prea puţin
însemnata mea persoană a avut loc mult mai tîrziu. Dacă nu mă înşală
memoria, ne-am încrucişat paşii în Facultatea „de Filologie“ prin anii
cînd, după G. Călinescu şi după Ion Vitner („doctorul“!), G. Ivaşcu a
devenit profesorul „şef“ al Catedrei de Istoria literaturii române
(1958-1968). Nu făceam parte din cîmpul literaturii, dar, ca elev şi
membru al catedrei profesorului Iorgu Iordan (precum fusese, la Iaşi, şi
G. Ivaşcu) legătura ne-a fost uşoară. Iar eu, care-i frecventasem, în
anii 1947-1948, pe Al. Piru şi Adrian Marino, pe vremea cînd aceştia,
sub oblăduirea profesorului lor din Iaşi, conduceau la Bucureşti pagina
2, literară, a ziarului Naţiunea (la care colaborasem) – aveam un motiv
întemeiat pentru a-l cunoaşte şi pe cel „al treilea ieşean“.
2.
Toate acestea nu puteau fi suficiente dacă nu aş fi avut şi alte
„proptele“ (vreau să spun „recomandări“) literare. Acestea mi-au venit
de la foşti studenţi ai mei care intraseră şi se făcuseră cunoscuţi şi
apreciaţi în viaţa literară a ţării. Printre aceştia, un anume