Radu Aldulescu Îngerul încălecat

(ediţia a II-a, revăzută şi adăugită),

Bucureşti,

Editura Cartea Românească,

2011,

330 p.

Că o lume decrepită şi desfrânată poate fi captată într-o lumină poetică, asta o ştim de la Dante, Chaucer sau Villon, trecând prin Baudelaire şi Arghezi şi continuând cu, să zicem, Henry Miller ori Octavian Soviany.

Pudibonzii, domnişoarele şi o samă de prelaţi se vor fi uitat cu rezerve la asemenea focalizări pe vieţi soioase, îmbâcsite în crime şi pulsiuni animalice. Radu Aldulescu ne-a obişnuit cu descinderile sale narative, cu o concreteţe de antropolog sui generis, prin cotloanele sufletului de lumpen, de vicios sau de bătut de soartă pur şi simplu. Problemele cotidiene legate eminamente de subzistenţă, măcinările generate de gândul ieşirii din sărăcia abrutizantă, relativ îndulcită în aburii alcoolului ubicuu, acuplările la graniţa păgânismului cu grotescul, pendularea între balamuc şi închisoare – toate acestea formează pasta groasă şi înţepătoare din care răzbate o explicaţie cu iz de legendă, preluată în metafora înger încălecat. Umanitatea feminină, strânsă la o pomană din satul de rudari pe unde trec destinele romanului, comentează apariţia răului pe lume în termeni naivînfioraţ i: „Mă vait că asta vra să zică că femeia l-a încălecat pe dracu’ şi dracu’ a încălecat lumea şi pământu’” . Echivocul logic se situează undeva între neputinţele minţii simple şi ideea însăşi de sfidare pitită în sufletul uman, cunoscător, totuşi, chiar dacă rudimentar, din slujbele de la ţară, al mecanismelor păcatului, pedepsibil după o formulă recurentă în carte, prin „focu’ ăla marele”. Pe de o parte, mentalitatea celui fără cultură percepe răul ca provenind din lucrarea unui „înger ucigaş răzvrătit”, care „a pus să se omoare frate cu frate”, iar, pe de alta, se afirmă că e vorba de un „