S-au împlinit, în 18 decembrie, cinci ani de la condamnarea, în Parlamentul României, a regimului comunist. Ilegitim şi criminal, blestemul care a apăsat asupra României vreme de aproape o jumătate de veac era denunţat, prin vocea şefului statului, pe baza Raportului final elaborat de Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste în România, comisie condusă de profesorul Vladimir Tismăneanu.

Iremediabil naivi, unii dintre noi ne-am imaginat că un astfel de act de expiere publică va avea un efect benefic asupra societăţii. În realitate, lucrurile s-au petrecut exact pe dos: Raportul Final şi discursul preşedintelui Băsescu au reprezentat, parcă, semnalul coalizării tuturor forţelor conservatoare, retrograde, revanşarde. Spectacolul apocaliptic oferit, chiar în incinta Parlamentului, de către Corneliu Vadim Tudor şi huliganii săi, conduşi de tânărul Andrei Iucinu (între timp, Tinu) a constituit momentul zero al renaşterii în România a unei politici a violenţei, a ideologiei resentimentului şi anti-democratismului.

Abil orchestrate de canalele de televiziune Antena şi Realitatea (ale căror patroni avuseseră, nu întâmplător, relaţii complicate cu Securitatea), campaniile de discreditare ale minorităţii care voia cu adevărat o despărţire de trecutul comunist s-au dovedit necruţătoare: intelectualii critici au fost etichetaţi drept „vânduţi”, „promotori ai antiromânismului”, „pornografi”, „demenţi”, „oameni fără conştiinţă”. În contrapartidă, şi cu sprijinul unei generaţii, noi şi iresponsabile, de jurnalişti, a demarat reabilitarea ideologiei comuniste (sub pretextul reevaluării „moştenirii marxiste”). Astfel încât, în clipa de faţă, indivizi putred de bogaţi (îmbogăţiţi din afaceri cu statul şi prin complicate operaţii de corupţie) pozează în filantropi, iar turnători greţoşi s-au îmbrăcat în borangicul neprihănirii.

Trădarea liderilor l