Cordovero

Îşi pusese singur, plin de importanţă, porecla Cordovero. Se hotărâse să iasă dintre scoarţele cărţilor şi să-şi încerce norocul în lume - la urma urmei, era un Duh liber, fară Lampă. Un ghayb? Ce cuvânt lunecos! Era şi nu era, fiindcă ghayb însemnă nu numai "invizibil", ci şi "absent", ori el era foarte prezent. În privinţa asta, îi plăcea să se compare cu îngerii - nici el n-avea umbră.

Renunţase să mai înţeleagă oamenii. Poate nici nu cunoscuse destui. Negustorii de diamante din Anvers. Şi negustorii de închipuiri - noroc că gândurile lor erau ferecate în cărţi, cărţile ţintuite în rafturi; ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost lăsate să colinde de capul lor prin lume? Poate, îşi spuse, nu-i cunoscuse pe oamenii care trebuie. Îi vedea acum în oraş, agitându-se în jurul lui - cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, de ce se agitau? Păreau că se străduiesc să le scape esenţialul: dumnezeul lor îi iubea şi nu le cerea mare lucru în schimb. Ba chiar se întrupase ca să-i înţeleagă. Cordovero n-ar fi mers până acolo.

Reflectând la asta, el, care vedea prin lucruri, mult dincolo şi dincoace de ele, avu imaginea unui peşte negru (pexe preto?), de mărimea universului, în burta căruia se mişcau oamenii şi stelele...

Colindând oraşul, Duhul fără Lampă Cordovero a văzut afişele. A recunoscut silueta Mariei Andalusiyya. Era chiar ea, n-o putea confunda, numai că pe afiş avea un alt nume - Maria de Luna. Gran Teatro. S-a îndreptat emoţionat într-acolo, nu mai văzuse niciodată un spectacol de dans.

Ce l-a descumpănit a fost că, atunci când a început totul, în loc să fie mai multă lumină, s-a făcut întuneric. Apoi, a apărut Maria - (ea era, fata fragilă şi aiurită care vorbise cu Jibril atunci, în bibliotecă) - sub o rază de lumină care nu s-a dezlipit de ea nici o clipă. Adevărul e că nu mai era ea. Era silaba care se zbate să se înşurubeze