Iubesc Crăciunul. Dintotdeauna l-am iubit. Necondiţionat. Îl iubesc acum, om în toată firea, la fel de mult cum îl iubeam şi când eram de-o şchioapă. Iar Crăciunul, de fiecare dată, m-a răsplătit pe măsura iubirii mele.

Am avut şi ani mai răi, şi ani mai buni, ani cu împliniri, ani cu deziluzii, ani mănoşi, ani mai sărăcăcioşi, dar, de fiecare dată, de Crăciun m-am rupt de tot şi de toate şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să trăiesc magia. Şi am reuşit chiar şi atunci când în viaţa mea lucrurile nu stăteau chiar "pe roze". Am reuşit pentru că, înainte de orice, pentru mine Crăciunul înseamnă amintiri. Multe amintiri.

În fiecare dimineaţă de Crăciun, înainte de a privi sub brad, mă întorc în timp, în casa părintească. Mă întorc în anii aceia minunaţi, în care importantă era doar iubirea. Anii aceia simpli, în care nu conta absolut nimic, decât că e Crăciunul. Mă întorc în timp, în fiecare an, pentru că asta mă ajută să nu uit că înainte de orice altceva Crăciunul e speranţă, e aşteptare, e inocenţă, e emoţie.

Am timp un an întreg să critic, să plâng de mila mea sau a altora, să-mi drămuiesc cheltuielile, să muncesc, să mă supăr, să alerg, să-mi fac griji. Crăciunul este perioada mea de pauză, e concediul sufletului meu.

Iar Crăciunul sufletului meu înseamnă dintotdeauna acasă, împreună cu cei dragi şi cu poarta larg deschisă pentru colindători.

Sigur că mi-e dor de acele Crăciunuri, de serile în care mama ne povestea despre Iisus, despre naşterea Lui şi ne învăţa "Astăzi s-a născut Hristos" sau "Deschide uşa, creştine". Pentru că noi, spre deosebire de generaţiile dinaintea noastră şi cele de după, nu am aflat povestea Lui nici de la şcoală, nici de la biserică. Am aflat despre El şi am învăţat colindele acasă, de la părinţi, de la bunici, ne-am învăţat apoi unul pe altul atunci când ne strângeam în ceată şi o porneam prin cartier,