Nu ştiu dacă se poate trage de aici o concluzie generală, însă nu pot să nu remarc că ultimele apariţii ale aşa-zisei generaţii nouăzeci au dezamăgit aproape în întregime. Ioan Es. Pop, Floarea Ţuţuianu sau Mihail Gălăţanu par a fi deocamdată incapabili de a depăşi formulele care le-au adus notorietatea în puţin literarul deceniu zece. E adevărat, ce-i drept, că jurnalistica a devenit în anii '90 un concurent redutabil al poeziei. Cei ce n-au renunţat de tot la ea au continuat s-o practice mecanic, fără tragere de inimă, ca pe o îndeletnicire incapabilă de a mai exprima ceva esenţial despre o lume în permanentă schimbare. Lucru de înţeles: activismul sau jurnalismul ofereau modalităţi mai concrete şi mai variate de exprimare liberă. A trebuit să se nască deziluzia acestei exprimări libere - confiscată deopotrivă de discursul politic, mediatic şi consumerist - pentru ca poezia să-şi redobândească ceva din credibilitatea pierdută. Abia în jurul anului 2000, generaţia lui Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac va apela la ea din nevoia de a demasca limbajul, de multe ori găunos, al "normalizării", al "democratizării" şi al "deschiderii spre Occident".

Mihail Gălăţanu intră şi nu intră în portretul nouăzecist. Verva comunitară îl îndepărtează propriu-zis de temele autoreflexive sau expresioniste ale unui Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop. Ceea ce l-a consacrat, la fel ca pe Marius Ianuş, dincolo de cercul strâmt al literaturii - făcându-l să dea piept cu acela nu mai puţin strâmt al autorităţilor - a fost o atitudine civică destul de critică la adresa stereotipiilor româneşti actuale. Pentru el, ca pentru atâţia alţii, poezia n-a însemnat o renunţare la discursul jurnalistic, ci asimilarea lui. Astfel s-a născut acel emblematic (şi scandalos pe atunci) O noapte cu Patria. Coroziv era acolo nu atât limbajul - oricât de dur, el nu atinge niciodată lice