Iubesc pisicile de cand ma stiu.
Cu pasiune, cu toleranta, blandete, cu multa grija. Am adus in casa puisori abandonati, pisici mature, de pe strada, din statiunile turistice pe unde mergeam, plasandu-le apoi cunostintelor, prietenilor, cu rugaminti, cu promisiuni ferme ca nu voi mai "gasi" niciuna vreodata. In topul adoptiilor se afla niste prieteni buni din Snagov, care au o curte imensa, loc foarte primitor pentru pisicile ce au nevoie de ajutor. Insa promisiunile erau uitate imediat, si o luam de la inceput, cand vreun ghemotoc cu blanita iesea fix in fata mea, in vreo iarna geroasa, inzapezita, vitrega. Toti din familie suntem asa. Fiecaruia i-a iesit in cale vreun pisoias flamand, bolnav, pe care l-am oblojit, gasindu-i mai apoi stapani iubitori. Odata, am gasit in fata usii o pisica matura, dar nimeni nu m-a crezut. "Mami, lasa-ne cu trucurile astea, stim noi cum "gasesti" tu", mi-a zis baiatul. Insa, povestea pe care vreau sa v-o spun are la baza un secret, pastrat cu sfintenie fata de sotul meu, timp de aproape 12 ani.
Asadar, povestea incepe in primavara anului 2000, o primavara frumoasa, cu zile calde si soare prietenos, cu lumina blanda, pana spre asfintit. Citeam "Formula AS" cu placere si curiozitate pentru unele rubrici, insa preferata mea si cea dintai rubrica pe care o citeam era cea dedicata animalelor. Mi-a atras atentia un anunt referitor la un motan "alb cu negru, deosebit de frumos, cuminte si educat", care probabil fusese abandonat sau, pur si simplu, isi pierduse stapanii, in zona Cotroceni. Aveam doua pisici in casa la vremea aceea, dar ceva nu-mi dadea pace, ma indemna sa dau telefon, sa vad daca motanelul isi gasise stapanii. Nu-si gasise, asa incat am plecat a doua zi dupa-amiaza, in complot cu fiica-mea, sa vedem cu ochii nostri minunea de motan "deosebit de frumos". Ne intelesesem de acasa ca il vom lua numai daca o sa n