În perioada aceasta, a Sărbătorilor, televiziunile sau publicaţiile din România şi-au făcut de câţiva ani un obicei în a da interviuri cu Dan Puric.

Puric este un actor bun, dar nu de acest aspect e interesată presa noastră când îl invită să ia cuvântul. El e invitat în calitate de guru naţional, de înţelept al românismului, de Mesia al fiinţei noastre profunde.

Desigur, în această postură, Dan Puric continuă să aibă prezenţă de spirit în faţa camerelor de luat vederi şi şarm personal, să fie deci un actor bun, numai că partitura pe care o interpretează sună îngrozitor de fals. Lucrurile pe care le predică sunt un amestec de ziceri preluate după ureche de la Petre Ţuţea, de la alţi filosofi sau de la gânditori ai Bisericii, la care actorul adaugă puternice condimente naţionaliste şi chiar legionare.

Aţi auzit, probabil, lăutari interpretând piese clasice. „Odă bucuriei", din Simfonia a IX-a de Beethoven, să zicem. Lăutarul îţi cântă o „Odă a bucuriei" aproximativă, prinsă din zbor, la care mai adaugă şi nişte „floricele" personale. O astfel de interpretare poate să te amuze, dar nu o vei lua niciodată în considerare ca interpretare valabilă a celebrei compoziţii beethoveniene.

Tot lăutăreşte interpretează şi Dan Puric partitura de far călăuzitor al neamului românesc. Numai că, din păcate, spre deosebire de scripcarul care ne cântă la cârciumă nu ştiu ce piesă din repertoriul clasic, pe el îl ia destul de multă lume în serios.

Cezar Paul-Bădescu este editor Adevărul