Una dintre cele mai îndrăgite tradiţii ale Crăciunului este, fără îndoială, împodobirea bradului: cu luminiţe, globuri, beteală, bomboane şi o stea vestitoare a Naşterii Domnului în vârf. Dar oare de ce decorăm bradul de Crăciun? Cum am ajuns să avem un astfel de obicei? Iată câteva versiuni oferite de istorie.

Obiceiul este foarte vechi şi porneşte încă de la vechii egipteni. Aceştia îşi împodobeau casele cu frunze de palmier, în ziua solstiţiului de iarnă. Obiceiul a fost împrumutat şi modificat de către romani, care au început să folosească brazi în locul frunzelor de palmier, pentru că ei credeau în magia copacilor care erau în permanenţă verzi. Ei au văzut în brazi simbolul vieţii şi un semn sigur că soarele şi primăvara se vor reîntoarce curând.

O legendă creştină spune că în noaptea Naşterii Mântuitorului, flora, fauna şi toate creaturile vii, au venit la Bethlehem cu daruri. Micul brad nu avea însă niciun cadou şi era atât de obosit încât nu a putut să ţină piept copacilor mai mari care l-au împins în spate pentru a-l ascunde vederii. Dar atunci, unui înger din apropiere i s-a făcut milă şi a comandat unui mănunchi de stele să vină să se aşeze pe ramurile delicate ale brăduţului. Când pruncul Iisus a văzut frumosul brăduţ luminat, a zâmbit şi l-a binecuvîntat, îndemnând ca din acel moment brazii să fie împodobiţi cu lumini, în perioada Crăciunului, pentru a fi pe placul copiilor.

Originea germană

Conform altor surse, obiceiul îşi are originea prin secolul al şaptelea, când un călugăr de la Crediton, Devonshire, Sfântul Boniface, a plecat în Germania pentru a preda Cuvântul lui Dumnezeu. Supărat de gestul unor păgâni care venerau un stejar, Sfântul Boniface, cel care a convertit germanii la creştinism, a tăiat copacul de la rădăcină. În locul acestuia s-a înălţat un brăduţ frumos. Uimit, Sfântul a considerat bradul proaspă