Sărbătătorile de iarnă ne oferă ocazia de-a gândi viitorul. Ce ne așteaptă în 2012? Cum ne pregătim pentru anii care vin? Sunt întrebări la care majoritatea românilor răspund cu o anumită resemnare: bucuroși le-om duce toate… De unde această pasivitate? Cum să înțelegem recursul la tristețea mioritică și ce impact are această mentalitate sub raport politic și social?
Afecţiunea românească pentru Mioriţa şi pasivitatea faţă de vestea morţii vorbeşte despre un anumit mod de-a înţelege timpul. Cum se traduce faimosul amor fati în mentalitatea colectivă?
Să recitim textul.
Prosperul cioban moldovean ajunge victima rivalităţii mimetice şi ţinta invidiei feroce a doi competitori. Conflictul nu e reglementat legal, căci doar cetatea (şi nu plaiurile) are o judecătorie. Confruntarea se consumă în registrul împăcării metafizice – al reconcilierii cu sine, cu natura şi cu lumea înconjurătoare (Și de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Și lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi. – varianta cultă V. Alecsandri). Nu se înregistrează nicio reacţie de indignare, combativitate virilă sau acţiune preventivă. Ciobănaşul mioritic le cere nu rudelor, ci chiar duşmanilor să-l îngroape aproape de stână…
Este evident că balada Miorița scoate la iveală sentimente duioase și o mare puritate sufletească: oița e protectoare iar ciobănașul are intuiția transcendenței. Abia vine anunțul morții și el vede stelele, luna ori nunta cu soarele de pe cer. Lectura mea poate fi revoltătoare dar pleacă de la observația antropologică minimală: de ce nu am încuraja altă atitudine, mai realistă sau chiar tranzacționistă?
De ce nu un cowboy ironic sau un neguțător isteț? La ce bun idolatrizarea păstorului temător? Să ne întrebăm ce înțelege un copil de zece ani când aude prima oară, la gimnaziu, despre Mio
