Iacă ne apropiem vertiginos de sfârşitul anului 2011. Un an care, pentru unii, a fost plin de mulţumiri, pentru majoritatea a fost păgubos. Dar, indiferent cum a fost, serbăm Crăciunul şi Anul Nou. Pentru aceste sărbători, tot românul se pregăteşte, după puteri financiare şi sufleteşti. Unii mai cu eforturi „supraomeneşti” pleacă în străinătate ca să se bronzeze sau să schieze, alţii, tot cu eforturi, pregătesc preparate autohtone în propriile gospodării.
O fi grozav să mănânci langustă cu mango şi specialităţi cu viermi vii prin nu ştiu ce meleaguri, dar sunt convinsă că la 12 noaptea tot îţi vine în gură şi în suflet gustul sarmalelor. Asta dacă eşti român adevărat şi ai o educaţie elementară a preparatelor noastre. Mă rog, să fie la ei acolo! Eu vreau acasă! Să-mi fac sarmalele din purcelul crescut de Tanţa buzăuanca!
De Ignat, a trebuit să trag o fugă până la ea, ca să mă asigur că totul era pregătit cum se cuvine. Să fie ascuţite cuţitele, toporiştile, bine spălat măţarul, sarea grunjoasă cumpărată, peria de pai, pătura de acoperit şi grătarul din scândură pe care se curăţă şi se tranşează porcul, baloturile de paie, cocenii pentru focul de la tuciul cel mare unde se încălzeşte apa. Toate trebuiau pregătite din timp, să nu umblăm bezmetici. Până şi ceaunul pentru preparat pomana porcului trebuia pus la îndemână, şi ibricul pentru fiert ţuica. Ei, dar Ignatul a trecut şi acum totul e... cum se cuvine.
Fripturile din ceafă (garf), cârnaţii din ceva pulpă şi carne de pe burtă, toba din organe, puţin şorici şi bucăţi de carne, or să facă minuni pe mesele de Crăciun şi de Anul Nou. Sarmalele minunate, unice în lumeeee, am să le prepar din carne proaspătă, adevărată. Am să pun şi nişte slăninuţă afumată, d-aia ţeapănă şi aurie în carne, din Ardeal de la nepotu’ din Braşov, şi foaie de dafin şi o crenguţă de cimbru. Le înfăşor în varză murată cu fo
